Islamul ca religie a îndurării universale

Viaţa este binecuvântarea cea mai importantă şi cea mai clară a lui Dumnezeu Cel Atotputernic, iar adevărata şi veşnica viaţă este cea din Lumea de Apoi. Şi pentru că putem dobândi această viaţă numai cu voia lui Dumnezeu, El ne-a trimis Profeţii şi ne-a revelat Scripturile, din compasiunea Sa pentru întreaga umanitate. Arătându-ne binecuvântările pe care le-a adus omenirii, El începe prin a spune:

„Cel Milostiv. L-a învăţat [pe om] Coranul. El l-a creat pe om şi l-a învăţat pe el vorbirea limpede.” (Al-Rahman 55:1-4)

Toate aspectele vieţii de aici sunt o repetiţie pentru Viaţa de Apoi şi fiecare fiinţă lucrează spre atingerea acestui scop. Există ordine în fiecare efort şi compasiune în fiece izbândă. Unele evenimente „naturale” sau convulsii sociale pot părea supărătoare la început, dar nu trebuie privite ca fiind incompatibile cu compasiunea. Sunt ca norii negri sau ca tunetul şi fulgerul care, deşi ne înspăimântă, ne aduc veşti bune de ploaie. Astfel, întregul Univers Îl laudă pe Cel Iertător.

Profetul Muhammad este un izvor de apă limpede în inima deşertului, o sursă de lumină în întunericul care îmbracă totul. Cei care se adapă din acest izvor generos îşi potolesc setea, se purifică de păcatele lor şi se învăluie în lumina credinţei. Îndurarea a fost o cheie magică în mâinile Profetului, pentru că ea a deschis inimi împietrite, mâncate de rugină, pe care nimeni nu mai credea cu putinţă că vor putea fi deschise vreodată. Profetul a făcut chiar mai mult: a aprins în ele torţa credinţei.

Compasiunea Trimisului lui Dumnezeu s-a răsfrânt asupra tuturor fiinţelor. Trimisul a voit ca toţi să fie îndrumaţi şi aceasta a fost grija lui cea mai mare:

„Poate că tu te vei tulbura de moarte, din pricina mâhnirii, pentru că ei nu cred în acest Mesaj.” (Al-Kahf 18:6)

Dar cum să procedeze cu cei care stăruiau în oprimare şi în persecuţii, cei care nu-i îngăduiau lui şi oamenilor care îi urmau învăţăturile să-L venereze pe Dumnezeu Cel Unic, cei care se ridicau cu arme împotriva lui să-l nimicească? A trebuit să lupte împotriva acestor oameni, deşi compasiunea sa universală îmbrăţişa orice fiinţă. Iată de ce, grav rănit în bătălia de la Uhud, Profetul şi-a ridicat braţele spre cer şi s-a rugat:

„O, Doamne, iartă poporului meu, căci nu ştie.”1

Meccanii, propriul său popor, i-au adus atâta suferinţă încât a trebuit să plece la Medina. Următorii cinci ani nu au fost nici ei liniştiţi. Când a cucerit Mecca fără vărsare de sânge, în anul douăzeci şi unu al misiunii sale, i-a întrebat pe necredincioşii meccani: „Cum credeţi că mă voi purta cu voi?” I-au răspuns într-un glas: „Eşti un om nobil, fiu al unui om nobil.” Atunci, el le-a spus : „Mergeţi în pace, nicio vină nu vi se va aduce azi. Dumnezeu să vă ierte! El este Mult Iertător”.2 Sultanul Mehmed al II-lea3, 825 de ani mai târziu, le-a vorbit în acelaşi fel bizantinilor, după cucerirea Constantinopolului. Este exemplul compasiunii universale a islamului.

Compasiunea cea adâncă a Trimisului a fost faţă de drept-credincioşi:

„A venit la voi un Trimis chiar dintre voi, căruia îi sunt grele necazurile ce vă lovesc, care este plin de grijă pentru voi, iar cu drept-credincioşii este el milostiv şi îndurător.” (At-Tawbah 9 : 128)

„… ci pleacă aripa ta peste dreptcredincioşi!” (Al-Hijr 15 : 88)

„Profetul este mai milostiv faţă de dreptcredincioşi decât îşi sunt ei înşişi…”(Al-Ahzab 33 : 6)

La moartea unuia dintre însoţitorii săi, Trimisul a întrebat dacă omul lăsase în urmă datorii. Aflând că da, a rostit versetul de mai sus, îndemnând creditorii să vină la el pentru ca să-şi primească banii înapoi.

Compasiunea lui s-a răsfrânt şi asupra ipocriţilor şi a necredincioşilor. Ştia cine sunt, dar niciodată nu le-a dezvăluit numele, căci prin aceasta ipocriţii şi-ar fi pierdut drepturile de deplină cetăţenie, câştigate de ei printr-o declaraţie de credinţă formală. Pentru că trăiau printre musulmani, împotrivirea lor putea să se preschimbe în îndoială, iar frica de moarte şi chinul necredinţei în viaţa după moarte să li se aline.

Dumnezeu nu-i nimiceşte pe necredincioşi în mod colectiv, deşi a nimicit mulţi astfel de oameni în trecut:

„Dumnezeu nu a voit să-i osândească, atunci când te aflai şi tu printre ei! Şi nu a voit Dumnezeu să le fie nimicitor când unii dintre ei au cerut iertare!” (Al-Anfal 8 : 33)

Versetul se referă la necredincioşi în afara timpului şi a spaţiului. Dumnezeu nu va nimici popoare întregi atâta vreme cât există printre ele oameni care urmează învăţăturile Trimisului. Mai mult, Dumnezeu a lăsat deschisă uşa către credinţă până în Ziua de Apoi. Oricine poate accepta islamul şi poate cere iertarea lui Dumnezeu, oricâte păcate crede că a adunat.

De aceea, vrăjmăşia unui musulman faţă de necredincioşi ia forma compasiunii. Văzând un bătrân de 80 de ani, ‘Umar s­-a aşezat la pământ şi a plâns. Întrebat de ce face acest lucru, a răspuns: „Allah i-a dăruit o viaţă atât de lungă, dar el nu ştiut să găsească drumul cel adevărat”. ‘Umar a fost unul din discipolii Trimisului lui Dumnezeu, Profetul care a spus:

„Eu nu am fost trimis ca să blestem oameni, ci am fost trimis ca o îndurare.”4

Eu sunt Muhammad, şi Ahmad (cel lăudat), şi Muqaffi (Ultimul Profet); sunt Hashir (Ultimul Profet către care oamenii vor veni); Profetul Căinţei (Profetul datorită căruia uşa căinţei va rămâne ddeschisă) şi Profetul îndurării.5

Arhanghelul Gavriil a fost şi el primitor al îndurării din Coran. Când Profetul l-a întrebat pe Gavriil dacă a cunoscut îndurarea din Coran, Gavriil i-a răspuns că da, şi i-a mărturisit: „Am şovăit la început. Dar când a fost revelat versetul Căruia i se arată supunere acolo, cinstit (At-Takwir 81:21), atunci am simţit siguranţa”.6

Trimisul lui Dumnezeu a avut o mare compasiune pentru copii. Ori de câte ori vedea un copil plângând, se aşeza lângă el şi îi vorbea. A resimţit durerea unei mame pentru copilul ei mai adânc decât ea însăşi. A spus odată :

„În rugăciune stau şi să mă rog voiesc mai mult. Dar aud plânset de copil şi mă opresc, ca să scurtez neliniştea pe care-o simte mama.”7

Îi lua în braţe pe copii şi îi strângea la piept. Odată, pe când îl strângea la piept şi-l săruta pe Hasan, nepotul său, Aqrah ibn Habis i-a spus: „Am 10 copii şi pe niciunul nu l-am sărutat vreodată”. Trimisul lui Dumnezeu i-a răspuns: „Cine nu are compasiune pentru alţii nu primeşte nici el compasiune”.8 După o altă sursă, a adăugat: „Ce pot face eu pentru tine, dacă Dumnezeu ţi-a scos îndurarea din inimă?”9

A mai spus: „Să aveţi compasiune pentru cei de pe Pământ, pentru ca şi cei din Ceruri să aibă compasiune pentru voi.”10 Când Sa’d ibn ‘Ubadah a căzut la pat, Trimisul lui Dumnezeu l-a vizitat. Văzându-şi credinciosul însoţitor într-o aşa stare vrednică de milă, Trimisul lui Dumnezu a plâns şi a spus: „Dumnezeu nu pedepseşte pentru lacrimi şi suferinţă, dar pentru asta pedepseşte”. Şi a arătat spre vârful limbii sale.11 Când ‘Uthman ibn Mad’un s-a stins din viaţă, Trimisul lui Dumnezeu a plâns îndelung. În timpul ceremoniei funerare, o femeie a rostit: „‘Uthman a zburat ca o pasăre către Paradis”. Deşi copleşit de tristeţe, Profetul nu şi-a pierdut cumpătul şi a dojenit-o pe femeie: „De unde ştii? N-o ştiu nici eu, deşi sunt Profet.”12

Un om din clanul Banu Muqarrin şi-a bătut odată o roabă. Aceasta s-a plâns Profetului, care i-a trimis stăpânului ei următorul mesaj: „Ai bătut-o fără niciun drept. Redă-i libertatea!”13 Stăpânul şi-a eliberat roaba, pentru a nu suferi în Lumea de Apoi vreo pedeapsă pentru acea faptă rea. Trimisul lui Dumnezeu a ocrotit şi a ajutat întotdeauna văduvele, orfanii, săracii şi neputincioşii, chiar înainte de a deveni Profet. Când s-a întors acasă de pe Muntele Hira după prima Revelaţie, plin de însufleţire, soţia sa Khadijah i-a spus:

„Sper că vei fi Profetul acestei comunităţii, pentru că spui întotdeauna adevărul, nu înşeli încrederea nimănui, îţi sprijini rudele, îi ajuţi pe săraci, pe cei slabi şi le dai hrană celor care vin în casa ta.”14

Compasiunea lui s-a răsfrânt şi asupra necuvântătoarelor. Ne spune el:

„O femeie desfrânată a fost călăuzită de Dumnezeu spre adevăr şi a ajuns în Paradis pentru că i-a dat apă unui sărman câine care căzuse într-un puţ părăsit. Altă femeie, care şi-a lăsat pisica să moară de foame, a fost trimisă în Iad.”15

Odată, întorcându-se dintr-o campanie militară, câţiva Însoţitori au luat nişte pui de pasăre dintr-un cuib, vrând să-i mângâie. Pasărea mamă s-a întors şi, negăsindu-şi puii, a început să dea roată cuibului, strigând după ei. Auzind acestea, Trimisul lui Dumnezeu s-a mâniat şi a poruncit ca păsările să fie duse înapoi la cuib.16

Pe când se afla la Mina, câțiva Însoţitori au vrut să omoare un şarpe. Şarpele însă a scăpat. Privind din locul în care se afla, Trimisul lui Dumnezeu a rostit: „A scăpat de răul vostru, aşa cum şi voi aţi scăpat de răul lui”17. Ibn Abbas ne spune că Trimisul lui Dumnezeu, văzând un om care îşi ascuţea cuţitul chiar în faţa oii pe care voia să o taie, l-a întrebat: „Vrei s-o omori de mai multe ori?”18

Dragostea şi compasiunea lui pentru orice fiinţă erau altfel decât dragostea şi compasiunea aşa-zişilor umanişti din ziua de azi. Era sincer şi măsurat în dragostea şi în compasiunea sa. A fost înălţat ca Profet de Dumnezeu, Creatorul şi Dăruitorul tuturor fiinţelor, pentru îndrumarea şi fericirea fiinţelor cu conştiinţă —oameni şi djinni—şi pentru armonia existenţei. De aceea, nu a trăit pentru sine, ci pentru ceilalţi. El este îndurarea tuturor lumilor şi o manifestare a compasiunii.

Tot el a înlăturat orice diferenţe de rasă sau de culoare a pielii. Odată, Abu Dharr s-a mâniat atât de rău pe Bilal încât l-a ocărât cu cuvintele: „Fiu de femeie neagră!” Bilal i-a povestit Trimisului cu lacrimi în ochi cele întâmplate. Trimisul l-a mustrat pe Abu Dharr: „Încă mai ai în tine jahiliyah (ignoranţă)?” Cuprins de remuşcare, Abu Dharr s-a plecat la pământ şi a spus: „Nu am să-mi ridic capul (cu alte cuvinte, nu mă voi ridica de la pământ) până când Bilal nu-şi va pune piciorul pe el”. Bilal l-a iertat şi cei doi s-au împăcat.19 Acesta este sentimentul de apropiere şi de profundă umanitate pe care islamul l-a adus între oameni odinioară sălbatici.

  1. Qadi ‘Iyad, Shifa’, 1:78-9; Hindi, Kanz al-’Ummal, 4:93.
  2. Ibn Hisham, Sirat al-Nabawiyah, 4:55; Ibn Kathir, Al-Bidayah wa al-Nihayah, 4:344.
  3. Sultanul Mehmed al II-lea Cuceritorul (1431-1481), al şaptelea sultan otoman, care a cucerit Constantinopolul în 1453.
  4. Muslim, Birr, 87.
  5. Hanbal, Musnad, 4 : 395; Muslim, Fada’il, 126.
  6. Qadi ‘Iyad, as-Shifa’ al-Sharif, 1 : 17.
  7. Bukhari, Adhan, 65; Muslim, Salat, 192.
  8. Bukhari, Adab, 18.
  9. Ibid., Adab, 18; Muslim, Fada’il, 64.
  10. Tirmidhi, Birr, 16.
  11. Bukhari, Jana’iz, 45.
  12. Ibid, Jana’iz, 3.
  13. Muslim, Ayman, 31, 33; Ibn Hanbal, Musnad, 3 : 447.
  14. Ibn Sa’d, al-Tabaqat al-Kubra’, 1 : 195.
  15. Bukhari, Anbiya, 54; Muslim, Salam, 153.
  16. Abu Dawud, Adab, 164; Ibn Hanbal, Musnad, 1 : 404.
  17. Sunan al-Nasa’i, Hajj, 114; Ibn Hanbal, Musnad, 1 : 385.
  18. Hakim, Mustadrak, 4 : 231.
  19. Bukhari, Iman, 22.
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2024 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.