Musulmani, catolici şi scopul comun de pace şi dreptate

Introducere

Această lucrare îşi propune să argumenteze că musulmanii şi catolicii sunt în mod firesc parteneri în lucrarea dreptăţii şi a păcii. Acest parteneriat izvorăşte din respectul reciproc pentru religia celuilalt, care le permite să identifice lucrurile comune în materie de credinţă şi valori. De asemenea, izvorăşte din terenul comun al credinţei pe care o împărtăşesc în unitatea lui Dumnezeu şi în atributele Lui de milostivire, compasiune şi iertare. În cele din urmă izvorăşte din însuşi exemplu lui Muhammad şi al lui Iisus, care au apărat şi au promovat pacea cât şi din Cărţile Sfinte ce călăuzesc vieţile musulmanilor şi ale creştinilor. Această lucrare identifică o platformă de credinţă comună care îi pune pe musulmani şi catolici împreună într-o lume unde lupta pentru dreptate şi pace este de o importanţă capitală. Apoi identifică patru domenii speciale – demnitatea umană, libertatea religiei şi a conştiinţei, impulsul de eradica sărăcia şi căutarea păcii – în care musulmanii şi catolicii sunt colaboratori în mod firesc. Făcând acest lucru ne aducem aminte de cuvintele lui Fetullah Gülen pe măsură ce vorbeşte de aceste patru domenii de dreptate socială.

Învăţătura Bisericii Catolice despre islam1

Începând cu Conciliul Vatican II şi în numeroase alte ocazii Biserica a subliniat că fiecare religie este un efort din partea oamenilor de a pune misterul divin în centrul vieţii. Aceste sunt căi prin care spiritul umanităţii se exprimă.2 Această căutare de a-l înţelege pe Dumnezeu uneşte pe toţi oamenii într-o umanitate comună şi într-o rasă umană unită sub aripile lui Dumnezeu şi sub Paternitatea comună a lui Dumnezeu. „Dumnezeu este Tatăl comun al întregii familii umane. Proiectul său pentru omenire îmbrăţişează viaţa şi bunăstarea fiecărei fiinţe umane în parte” a declarat Papa Ioan Paul al II-lea în 1989.3 Această paternitate comună serveşte atât ca fundament cât şi ca imperativ spre dialogul comun. Aşadar, primul lucru care îi uneşte pe catolici şi musulmani în credinţă este monoteismul lor comun. Acest principiu al unităţii şi al unicităţii divine (Tawhid) este cunoaşterea că Dumnezeu s-a revelat omenirii în toate timpurile prin profeţii săi începând cu Abraham până la Muhammad (pacea fie asupra lui). În Lumen Gentium, Constituţia Dogmatică a Bisericii de la Conciliul Vatican II, Biserica declară:

„Planul de mântuire îi include şi pe cei care îl recunosc pe Creator. Pe primul loc în rândul acestora sunt musulmanii, care, profesând menţinerea credinţei lui Abraham, adoră împreună cu noi pe unicul Dumnezeu milostiv, care va judeca lumea la sfârşit.” (16)

Nu este de mirare că Conciliul a recunoscut natura monoteistă a islamului, căci aceasta este caracteristica fundamentală a Islamului şi primul din cei cinci stâlpi ai săi. Ceea ce are importanţă este fraza „împreună cu noi”. Musulmanii împreună cu noi îl adoră pe unicul Dumnezeu. Diferenţele pe care le avem cu privire la natura lui Iisus Hristos nu ştirbesc, în ochii Bisericii, faptul că suntem uniţi în adorarea singurului Dumnezeu adevărat. „Dorim să vă facem cunoscut că Biserica recunoaşte bogăţiile credinţei islamice – o credinţă ce ne uneşte cu unicul Dumnezeu”4 a declarat Papa Paul VI în 1972. În alt discurs în 1976 s-a referit la musulmani ca fiind: „Fraţii noştri în credinţa într-unul Dumnezeu”.5

Într-ul alt document semnificativ, Nostra Aetate, Conciliul Vatican II a recunoscut unele din cele 99 de nume frumoase date lui Dumnezeu, şi făcând acest lucru a recunoscut că pentru musulmani, Dumnezeu nu are doar o singură dimensiune. Unitatea sa este un amalgam cu o bogăţie de nuanţe şi de o frumuseţe complexă a Creatorului, Cel care este Preamilostiv, Atotputernic, Cel ce judecă, Cel ce iartă şi multe alte nume frumoase. Catolicii admit şi ei aceste caracteristici ale lui Dumnezeu aşa cum ne-au fost revelate prin Isus Cristos. (Psalmul 8; Psalmul 139; Exodul 19)

Un alt factor ce ne uneşte este acela că ambele tabere îl iau ca exemplu pe Abraham, tatăl lui Ismail şi Isaac, în calitate de profet şi protopărinte în credinţă. Acest lucru nu este recunoscut doar în Nostra Aetate, ci şi în multe discursuri şi scrieri ale Papei. Moştenirea de familie comună în răspunsul lui Abraham la chemarea sa, fidelitatea sa faţă de unicul Dumnezeu, credinţa sa de nezdruncinat în planul lui Dumnezeu pentru el şi pentru urmaşii săi, ne leagă în mod familiar astfel încât să putem colabora pentru binele comun. „Îi asigurăm pe fraţii noştri musulmani” a declarat Papa Ioan Paul II în 1994, „care au ales în mod voluntar să adere la credinţa lui Abraham, că dorim să colaborăm împreună cu ei... spre a lucra pentru pace şi dreptate care singură poate să dea glorie lui Dumnezeu.”6 În Coran legătura testamentară între evrei, creştini şi musulmani este exprimată în acest fel. „Şi aminteşte-ţi când am luat de la profeţi alianţa lor, şi de la tine (O, Muhammad) şi de la Noe, Abraham, Moise şi Iisus, fiul Mariei. Am luat de la ei o alianţă solemnă.” (S 33.7)

Alte fundamente de unitate între musulmani şi catolici pot fi găsite în ascultarea lor comună faţă de Dumnezeu, supunere faţă de planul lui Dumnezeu, angajarea în rugăciune şi de slujire a celorlalţi. Pentru clarificare vom face câteva paralele simple între Coran şi Noul Testament , iar acestea sunt prezentate în tabelul următor:

Baze comune între Coran şi Noul Testament cu privire la pomană

 

Din Coran

Din Noul Testament

Cei ce cred în Nevăzut îşi fac rugăciunea îndeplinind condiţiile rugăciuni şi din ceea ce le-am dăruit (bunăstare, cunoaştere, putere, etc.) dăruiesc pentru a susţine pe cei nevoiaşi în numele lui Dumnezeu, pur şi simplu pentru a-i face plăcere lui Dumnezeu şi fără a le impune celorlalţi vreo obligaţie. (S.2:3)            

Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia. Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia. Căci unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră. (Luca 12:32)

Şi acum, omule, adoră-l pe Domnul care te-a creat pe tine ca şi pe cei dinaintea ta (şi v-a adus la natura şi identitatea umană) astfel încât să ajungeţi la evlavie faţă de el şi ocrotirea sa. (S. 2:21)

Căutaţi ajutor prin răbdare şi post care necesită şi obţine multă răbdare, ca şi prin rugăciune. Într-adevăr, rugăciunea nu este uşoară, însă nu şi pentru cei care sunt umili datorită prezenţei lui Dumnezeu revelate lor (S. 2:45).

Lepădaţi dar, orice răutate, orice vicleşug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă şi de clevetire; şi ca nişte prunci născuţi de curând să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire. (1 P. 2:1)

Smeriţi-vă aşadar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui el să vă înalţe. Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi se îngrijeşte de voi. (1 P. 5:6).

 

 

Cu siguranţă că există mai multe baze comune între Biserica Catolică şi islam decât scurta analiză prezentată aici, însă aceste trei fundamente sunt cele mai cunoscute la care face referinţă Biserica Catolică în documentele sale: şi anume monoteismul, care uneşte catolicii şi musulmanii în adorarea unui singur Dumnezeu, familia comună în relaţionare cu Abraham, ca dorinţa lor comună de a se supune voinţei lui Dumnezeu, de a se uni cu Dumnezeu în rugăciune, de a căuta umilinţa şi simplitatea şi de a-l sluji pe Dumnezeu în ceilalţi. Vom dezvolta in special această ultima problemă fundament. Ce anume percepe Biserica ca fiind lucrarea pe care catolicii şi musulmanii trebuie să o facă împreună pentru slujirea umanităţii?

Catolicii şi musulmanii lucrează împreună. Colaborând la susţinerea demnităţii umane

Demnitatea umană este primul dintre principiile fundamentale ale învăţăturii sociale catolice şi se referă la la demnitatea inalienabilă a fiecărei persoane, întrucât fiecare persoană a fost creată de Dumnezeu, iar destinul fiecăruia este în mâinile lui Dumnezeu. Sfântul Paul a afirmat că oamenii sunt capodopera lui Dumnezeu, creaţi pentru o viaţă pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o de la bun început (Ef 2:10). Acest fapt îşi găseşte ecoul în Coran: „El este cel care v-a creat din lut, iar apoi a decretat un termen de viaţă pentru voi, iar cu el mai este un termen de neschimbat determinat de către el şi ştiut numai de el.” (S. 6:2) Creat de către Dumnezeu, persoana, cu trup şi suflet, este copil al lui Dumnezeu. Şi totuşi pe faţa pământului există numeroase auzuri ale demnităţii umane, iar lucrarea Gaudiem et Spes identifică unele dintre ele ca fiind condiţiile de trai subumane, închisoarea arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, vinderea femeilor şi a copiilor ca şi condiţiile de muncă sub orice critică. În Australia pot fi adăugate condiţiiile disperate în care locuiesc unii din băştinaşi. (GS, 27)

În 1993, Papa Ioan Paul II i-a invitat atât pe catolici cât şi pe musulmani să colaboreze la sprijinirea demnităţii umane în special prin intermediul educaţiei tinerilor.7 Mai devreme, adresându-se liderilor musulmani din Ghana în 1980 el a spus: „Mă rog ca milostivul şi atotputernicul Dumnezeu să dea pace şi fraternitate tuturor membrilor familiei umane. Şi fie ca armonia creaţiei şi măreaţa cauză a demnităţii umane să fie avansată prin prietenia şi solidaritatea noastră fraternă.”8 Aşadar prima sarcină la care trebuie să adere parteneriatul catolico-musulman este identificarea abuzurilor locale, naţionale şi globale la adresa demnităţii umane şi de a lupta pentru eradicarea acestora, luptă la care se face apel şi în cărţile noastre sfinte.

Oamenii, cea mai mare oglindă a numelor, atributelor şi faptelor lui Dumnezeu sunt o oglindă strălucitoare, un fruct minunat al vieţii, o sursă pentru întregul Univers, o mare ce pare să fie o infimă picătură, un soare format ca o umilă sămânţă, o măreaţă melodie în ciuda poziţiilor lor fizice nesemnificative şi sursa a toată existenţa, totul fiind cuprins într-un trup firav. Oamenii poartă un secret sfânt care îi face egali cu întregul univers, cu toată bogăţia lor de caracter, o bogăţie ce poate fi dezvoltată până la stadiul de excelenţă.9

Apărarea libertăţii religiei şi a conştiinţei „Nu există obligaţie în religie”, declară Coranul (2:256). Dreptul la libertatea religioasă, potrivit Conciliului Vatican II, îndeamnă oamenii să caute adevărul religios, şi odată găsit să îşi ordoneze viaţa în conformitate cu acesta. Acest lucru este posibil numai dacă oamenii sunt liberi de orice constrângere, atât fizică cât şi psihică. Acest drept la libertate religioasă nu se aplică numai indivizilor, ci şi comunităţilor religioase, iar drepturile înrudite ale comunităţilor religioase sunt autoguvernarea, adorarea (închinarea) publică, asistenţa şi instruirea membrilor lor ca şi dezvoltarea infrastructurilor instituţionale pentru a-i sprijini pe membrii lor în practicarea religiei lor.

Comunităţile religioase au dreptul de a-şi alege şi a-şi instrui slujitorii, să comunice în mod liber cu alte grupuri din cadrul religiei lor, să construiască locuri pentru rugăciune şi închinare, să strângă fonduri şi să achiziţioneze proprietăţi. Au dreptul să nu fie stânjeniţi atunci când predică şi dau mărturie în public atunci când acest lucru este fără constrângere şi convingere nedemnă şi mai au dreptul să înfiinţeze organizaţii educaţionale, sociale şi caritabile. Pe lângă aceste lucruri, conform Vatican II, părinţii au dreptul de a determina tipul de educaţie religioasă pe care urmează să o primească copiii lor, ca şi dreptul de libertate a educaţiei. Pentru a cita Dignitatis Humanae,(5) „Drepturile părinţilor sunt violate dacă copiii lor sunt forţaţi să participe la ore sau instrucţii ce nu sunt în conformitate cu credinţele lor religioase, sau dacă un singur sistem de educaţie, din care este exclusă orice formare religioasă, este impus tuturor.” Libertatea religioasă trebuie să fie protejată de guvern, cetăţenie şi de grupuri sociale şi religioase, în timp ce guvernul în special are datoria nu doar de a ocroti dar de a favoriza condiţii prielnice pentru practicarea religiilor.

Abuzurile la adresa libertăţilor religioase includ controlul statului asupra religiilor şi reprimarea lor, arestarea, torturarea şi alte maltratări ale liderilor religioşi ca şi arestarea şi hărţuirea celor ce frecventează închinarea religioasă necontrolată de stat. Libertatea religioasă este încălcată când anumitor religii li se refuză statutul legal, ceea ce duce la arestarea şi închiderea persoanelor pentru practica lor religioasă; când guvernele intimidează minorităţile religioase sau când nu intervin în situaţii de intoleranţă şi atacuri împotriva grupurilor religioase; când statul favorizează religiile majoritare, discriminându-le pe celelalte. Libertatea religioasă este în pericol şi atunci când circulă nestânjenite portrete blasfematoare sau denigrări publice ale religiilor. Discuţiile publice despre religii trebuie să ţină cont de drepturile celor care le practică şi să tempereze aceste considerente cu principiul necesar al libertăţii de exprimare.

În 1980, adresându-se episcopilor catolici din Burkina Faso în Africa de Vest, Papa Ioan Paul II i-a îndemnat să colaboreze cu musulmanii, celălalt grup religios majoritar din ţară, pentru a înţelege cerinţele libertăţii religioase şi să lucreze împreună pentru a o promova.10 Zece ani mai târziu s-a adresat cu acelaşi îndemn şi episcopilor din Filipine.

V-aş încuraja să căutaţi să vă înţelegeţi cu surorile şi fraţii voştri musulmani asupra chestiunii fundamentale de libertate religioasă. Temelia respectului reciproc şi a înţelegerii între cei de diferite credinţe religioase constă în dreptul fiecărui individ la libertatea de conştiinţă. Fiecare are un drept inalienabil şi o datorie solemnă de a urma ce consideră drept în conştiinţă atunci când caută sau ascultă adevărul religios. Libertatea religioasă nu este un privilegiu ci o cerinţă a demnităţii umane.11

Prin urmare, înţelegerea şi promovarea libertăţii religioase ca şi protestul la unison atunci când aceasta este încălcată, este cea de-a doua lucrare de colaborare între catolici şi musulmani.

Trebuie să conştientizăm că trăim într-o lume în care diversităţile devin din ce în ce mai izbitoare. Vom alege să privim aceste diversităţi fie ca şi cauze ale conflictului fie ca şi chestiuni adiţionale. Dl. Gülen a recomandat ca musulmanii să le trateze ca pe chestiuni empatizând cu diverşi oameni şi creând fundamente rezonabile pentru dialog şi pace. Căile disponibile pentru acest scop au fost libertatea religiei şi a conştiinţei, pluralismul, responsabilitatea, distribuirea corectă a venitului şi transparenţa.12

Colaborarea pentru dezvoltarea umană şi eradicarea sărăciei

În 1967 în enciclica sa Populorum Progressio, Papa Paul VI a numit dezvoltarea „noul nume al păcii” şi a argumentat că:

„Când luptăm împotriva sărăciei şi ne opunem condiţiilor nedrepte ale prezentului, nu doar că promovăm starea de bine a omului; purtăm mai departe dezvoltarea morală şi spirituală a omului, prin urmare de aici rezultă că facem bine întregii rase umane. Căci pacea nu înseamnă doar lipsa ostilităţilor, datorită unui echilibru precar de puteri; este modelată de eforturi direcţionate zi de zi spre înfiinţarea universului ordonat dorit de Dumnezeu, cu o formă de dreptate între oameni mai apropiată de perfecţiune.” (76)

Acest document este încă etalonul angajării Bisericii Catolice faţă de eradicarea sărăciei şi dezvoltarea naţiunilor celor mai agitate din lume. În februarie 2009, adresându-se Fondului Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Dezvoltarea Agriculturii, Papa Benedict al XVI-lea le-a amintit celor care îl ascultau că Biserica Catolică a împărtăşit angajamentul său de a depăşi sărăcia şi foamea şi de a veni în ajutorul popoarelor celor mai sărace din lume. Prin numeroasele sale agenţii de dreptate socială, Biserica Catolică sprijină proiecte ce asistă comunităţile indigene de pe faţa pământului să înflorească pe propriul teren, să trăiască în armonie cu cultura lor tradiţională, în loc să fie forţate să se dezrădăcineze pentru a căuta de lucru în oraşele supra aglomerate, ce sunt pline de probleme sociale. Învăţătura Bisericii este o opţiune preferenţială pentru cei săraci şi o dovadă consistentă de iubire ce nu poate tolera nedreptatea sau lipsa, iubire ce refuză să se odihnească până ce sărăcia şi foamea nu vor fi eradicate de pe glob.

Vedem această poruncă de a întări şi sprijini pe săracii pământului în imperativul musulman al Zakat. Coranul, în numeroase versete scoate în evidenţă pomana dăruită săracilor în moduri ce nu ştirbesc demnitatea săracilor şi nu aduc profit donatorului: „Dacă daţi de pomană în public este bine, dacă o ascundeţi şi daţi de pomană săracilor în secret este mai bine pentru voi, iar Dumnezeu o va face ispăşire pentru voi ca să şteargă câteva din faptele voastre rele. Dumnezeu este pe deplin conştient de tot ceea ce faceţi” (S 2:271) şi „Dumnezeu lipseşte dobânda (care se consideră a mări averea) de orice binecuvântare şi o face să păgubească, însă face pomana (care se consideră a diminua averea) productivă” (S. 2:276). Lupta pentru dezvoltarea umană şi pentru eradicarea ultimă a sărăcie din lume este aşadar cea de-a treia sarcină la care musulmanii şi catolicii pot colabora în spirit de onoare faţă de cărţile lor sfinte care îi invită la această sarcină.

Kimse Yok Mu este principalul canal prin care comunitatea lui Gülen poate oferi ajutor şi alinare. Una din iniţiativele sale în Turcia este „Proiectul Familie Soră” care caută familii „gemene” din clasa de mijloc sau cu venituri mai consistente ca să ajute familiile nevoiaşe să se confrunte cu crizele lor economice, să sprijine educaţia copiilor şi să ajungă la un standard demn de trai. De asemenea, Campania de Alimente din Istanbul care livrează diverse tipuri de alimente brute pentru sute de familii şi pentru victimele dezastrelor naturale, pachete cu alimente pentru a ajuta cămine şi moschee şi pentru a distribui frigidere, mobilă, pături, alimente şi îmbrăcăminte familiilor care s-au refugiat în corturi. În timpul lunii Ramadanului din 2007, Kimse Yok Mu a hrănit peste 1.800.000 de persoane atât în iftar-uri cât şi cu pachete cu alimente. În 2006 corturi pentru Ramadan au fost construite nu doar în şapte oraşe din Turcia, dar şi în Filipine, Indonezia, Pakistan, Liban şi Etiopia. Până în 2007 numărul corturilor unde se întrerupea postul a ajuns la 22 de oraşe în Turcia şi în alte zece ţări (Mongolia, Pakistan, Sri Lanka, Indonezia, Liban, Sudan, Afganistan, Kenya, Etiopia şi Filipine). Doar în oraşul Denizli, peste 4.000 de persoane au fost hrănite în fiecare zi pe parcursul lunii Ramadanului. Kimse Yok Mu a fost unul dintre gazde din agenţiile internaţionale ce au răspuns la tsunami ce a devastat parţial Sri Lanka, Tailanda, Indonezia şi India, acordând ajutor de urgenţă şi angajându-se în efortul de reconstruire a regiunii. Kimse Yok Mu şi-a asumat sarcina de a organiza o campanie de strângere de fonduri pentru regiunile afectate, a împărţit haine, alimente şi medicamente celor care se refugiaseră în tabere şi a distribuit pastile pentru purificarea apei potabile. Asociaţia a sprijinit financiar reparaţiile la case şi şcoli şi a repus în activitate o şcoală distrusă de tsunami.13

Construirea păcii la nivel naţional şi internaţional

În enciclica sa pentru dreptate socială Centissimus Annus (1991) Papa Ioan Paul II a enunţat că religiile, acum şi în viitor, ar avea un rol deosebit de important în construirea păcii. (Centissimus Annus, 1991) Mai înainte, vorbind în Kenya în 1985, observase că în lumina demnităţii umane pentru toţi, provocarea la care trebuiau să facă faţă Biserica şi colaboratorii săi din alte religii era să ajute lumea să trăiască în pace şi armonie.14 Lupta pentru pace şi armonie necesită reconcilierea naţiunilor şi a grupurilor ce s-au înstrăinat unele de altele, fiind chiar în război unele cu altele. Urmându-l pe Dumnezeul cel drept, iertător şi milostiv, a spus Papa Ioan Paul II, acest lucru poate fi dus la îndeplinire.

Atât Biblia cât şi Coranul învaţă că milostivirea şi dreptatea sunt două din cele mai caracteristice atribute ale lui Dumnezeu. El, „Cel Drept”, „Cel plin de îndurare şi compasiune”, poate să facă să se nască aceste calităţi în inimile oamenilor dacă ne deschidem inimile pentru ca să-i permitem Lui să facă acest lucru. El doreşte ca noi să fim plini de milostivire unii faţă de alţii. Pe această cale există noi soluţii ce urmează să fie găsite cu privire la conflictele politice, rasiale şi confesionale care au rănit familia umană de-a lungul istoriei.15

Musulmanii şi creştinii cad de acord că invitaţia de a fi făcători de pace izvorăşte din Dumnezeu care este pace. Coranul afirmă că „Dumnezeu este suveranul, cel Prea Sfânt şi prea Curat, autorul suprem al păcii şi al mântuirii şi supremul autor al siguranţei şi securităţii”. (S.59: 23) Sfântul Paul s-a rugat pentru cei credincioşi pentru ca Dumnezeul păcii să fie cu ei (Rom 15:33) şi a spus că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii”. (1 Cor 14:33)

Mai mult, ambele Cărţi sfinte îi invită pe credincioşi să fie făcători de pace, imitându-i pe liderii şi profeţii lor, Muhammad şi Iisus, care au fost oameni ai păcii. Tabelul următor arată comparaţii între Coran şi anumite hadithuri cu privire la caracteristicile de făcători de pace ale lui Muhammad şi Iisus, ca şi invitaţii la a fi făcători de pace atât în Coran cât şi în Noul Testament.

Muhammad şi Iisus şi cerinţa ca discipolii lor să fie făcători ai păcii.

Sfântul Coran

Noul Testament

A fost odată o dispută între membrii tribului lui Bani 'Amr bin 'Auf. Profetul s-a deplasat până la ei împreună cu câţiva dintre companioni pentru a face pace între ei.

Odată oamenii din Quba s-au certat unii cu alţii până au aruncat pietre unii în alţii. Când apostolul lui Allah a aflat despre acest lucru a spus: „Hai să mergem să aducem împăcarea între ei.” (Sahih Hadith Bakhari, 3:49)

El a venit ca să aducă vestea cea bună a păcii vouă care eraţi departe şi pace celor care erau aproape. (Ef. 2:17)

Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă.

 

Nu este niciun bine în mare parte din sfaturile lor secrete, cu excepţia celui care se pleacă spre o faptă de caritate sau face dreptate în mod echitabil şi cu bunătate şi face afaceri cinstite şi se comportă corect cu oamenii. (S. 4:114)

Fericiţi făcătorii de pace caci ei fii ai lui Dumnezeu se vor chema. (Mt 5:8-10)

 

Nu faceţi jurăminte nesăbuite pe Dumnezeu şi nici în strădania voastră de a vă ţine juruinţele, să nu vă faceţi din el o piedică prin jurămintele voastre de a face un bine mai mare, acţionând cu evlavie şi făcând pace între oameni. (S.2. 224)

Dacă este cu putinţă, întrucât atârnă de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. (Rom 12:18)

Iar salutul lor unii către alţii şi de la Dumnezeu şi îngeri va fi pacea. (S. 10:10)

Aşadar să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră. (Rom 14:19)

Faceţi pace între fraţii voştri şi păziţi-vă de neascultarea faţă de Dumnezeu (S. 49:10)

Fiţi cu un cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi. (2 Cor 13:11)

În 1988, în temeiul grijii comune pentru pace şi a aşteptării comune de a face pace între cele două religii, Papa Ioan Paul II a reiterat respectul Bisericii faţă de musulmani, respect ce include disponibilitatea de a coopera cu ei pentru binele omenirii şi de a căuta împreună cu ei pacea şi dreptatea.16 Mai târziu, discutând cu reprezentanţii islamici în Assisi, in 1993 şi făcând referire la regiunile devastate de război din Balcani, a folosit aceste cuvinte, invitând pe creştini şi musulmani să dea mărturie în căutarea păcii.

Suntem solidari cu aceste victime ale opresiunii, urii şi ale atrocităţilor, cu toţi aceia ale căror sate au fost arse şi bombardate, cu cei care fug din propriile lor case şi caută refugiu în altă parte, cu cei arestaţi pe nedrept şi plasaţi în tabere. Atât creştinismul cât şi islamul inculcă în noi angajamentul de a persevera în urmarea dreptăţii şi a păcii pentru ei şi pentru toate victimele conflictului.17

Stilul adoptat de cei care îi tratează pe ceilalţi cu ură şi ostilitate, a căror opoziţie faţă de musulmani, evrei şi creştini, alţii decât ei înşişi a fost modelată cu mânie şi care îi defaimă pe ceilalţi numindu-i „infideli” nu este deloc conform cu islamul. Islamul este o religie a iubirii şi a toleranţei. Musulmanii sunt apărătorii iubirii şi a afecţiunii, care evită orice act de terorism şi care şi-au curăţat trupurile de orice formă de ură şi ostilitate.

În timp ce Profetul (pacea fie asupra lui) a mers pe calea lui arătând respect tuturor celorlalţi, faptul că astăzi oamenii citează religia în timp ce sunt ofensivi faţă de ceilalţi înseamnă că nu l-au înţeles cu adevărat pe Profet. Aceasta se întâmplă pentru că nu există loc pentru ură şi ostilitate nici în islam nici în lumea multicoloră a trimisului său Muhammad (pacea fie asupra sa).18

Prin urmare, ca răspuns la Dumnezeu care este pace, şi urmând directivele Profetului Muhammad şi ale lui Iisus Hristos, musulmanii şi creştinii sunt uniţi în vocaţia lor comună de a fi făcători de pace în familiile lor, în vecinătate, la nivel naţional şi mondial.

Concluzie

Am argumentat că musulmanii şi catolicii sunt colaboratori în mod firesc la dreptatea socială şi probleme ale păcii din cauza credinţelor lor comune, a cărţilor lor sfinte, respectiv din cauză că liderii lor religioşi (Profetul Muhammad şi Iisus Hristos) îi cheamă la acest lucru. Este relevant să încheiem argumentele din acest capitol cu un citat din Un Cuvânt obişnuit între noi şi tine (13/10/2007) o scrisoare deschisă de la liderii islamului adresată liderilor creştinătăţii.

Musulmanii şi creştinii formează împreună mai bine de jumătate din populaţia lumii. Fără pace şi dreptate între aceste două comunităţi religioase, nu poate se poate vorbi de o pace durabilă în lume. Viitorul lumii depinde de pacea dintre musulmani şi creştini. Baza acestei păci şi a înţelegerii există deja. Este parte din chiar principiile fundamentale ale ambelor credinţe: iubirea faţă de Unul Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. Aceste principii se regăsesc la tot pasul în textele sacre ale islamului şi ale creştinătăţii. Unitatea lui Dumnezeu, necesitatea iubirii faţă de El ca şi necesitatea de a ne iubi aproapele este astfel terenul comun între islam şi creștinism.

Referinţe

Documentele Bisericii Catolice Gaudium et Spes. Constituţia pastorală despre Biserică în lumea modernă. Conciliul Vatican II. 1962-1965.

Lumen Gentium. Constituţia dogmatică despre Biserică. Conciliul Vatican II. 1962-1965.

Nostra Aetate. Declaraţei despre relaţia Bisericii cu religiile non-creştine. Conciliul Vatican II . 1962-1965.

Dominum et Vivificantem. Scrisoare apostolică a Papei Ioan Paul II. 1986.

Dominus Iesus. Declaraţie despre unicitatea şi universalitatea mântuitoare a lui Isus Cristos şi a Bisericii. Congregația pentru Doctrina Credinţei. 2000.

Hick, J. (1989). O interpretare a religiei. New Haven, Conn: Editura Universităţii Tale.

Kung, H. (1988). Teologia pentru mileniul al treilea. N.Y.:Doubleday

Mitchell, D. (1980). Iezuiţii: filă de istorie. Londra:MacDonald.

Conciliul pontifical pentru dialog inter religios (1994). F.Gioia. (Ed). Dialogul inter religios: Învăţătura oficială a Bisericii Catolice (1963-1993). Boston: Pauline Books and Media.

Rahner, K. (1969). Creştini anonimi . Investigaţii teologice Vol VI: pp 390-398.

Rahner, K. (1966). Investigaţii teologice, volumul 6. Tradus de David Bourke. Londra: Darton, Longmann şi Todd

Sullivan, F. (1992). Mântuire înafara Bisericii? Răspunsul catolic de-a lungul timpului NY. Editura Paulist.

Note de subsol

1. Versetele coranice din acest capitol sunt extrase din ediţia Coranul cu interpretări adnotate în limba engleză modernă, de Ali Unal, New Jersey: Editura Light, iar referinţele din Noul Testament sunt extrase din Sfânta Biblie, noua versiune standard revizuită, Nashville, Editura Thomas Nelson.

2. Nostra Aetate, 1: Papa Ioan Paul II adresându-se Adunării Generale a ONU. New York, 5 octombrie, 1995.

3. Adresă episcopilor latini din regiunile arabe în timpul vizitei lor Ad Limina, Roma, 3 februarie, 1989.

4. Noului ambasador al Pakistanului, Roma, 9 septembrie, 1972.

5. Noului ambasador al Marocului, Roma, 4 iunie, 1976.

6. Papa Ioan Paul II: Mesaj cu ocazia Adunării speciale a sinodului de episcopi ai Africii: Roma, 6 mai 1994.

7. Adresă a Papei Ioan Paul II către reprezentanţii musulmani din Benin, Parakou, 4 februarie, 1993.

8. Papa Ioan Paul II către liderii musulmani din Ghana, Accra. 8 mai, 1980

9. Gulen, F. (2004). Fiinţele umane şi natura lor. Spre o civilizaţie mondială a iubirii şi a toleranţei. Enes Ergene, New Jersey, Editura Light.

10. Papa Ioan Paul II către episcopii din Upper Volta, Ouagadougou, 10 mai, 1980

11. Papa Ioan Paul II către episcopii din Filipine în timpul vizitei lor Ad Limina, Roma, 30 noiembrie, 1990.

12. Să-l ascultăm pe Gulen: Ultima actualizare miercuri, 3 iunie 2009 08:23 autor: Hüseyin Gülerce, publicaţia Today's Zaman joi, 28 Mai 2009 06:32

13. Lupta contra sărăciei cu Kimse Yok Mu. Ultima actualizare miercuri, 19 noiembrie 2008 11:49 autor:Thomas Michel, S.J. sâmbătă 15 noiembrie 2008 12:00. http://en.fgulen.com/conference-papers/gulen-conference-in-washington-dc/3090-fighting-poverty-with-kimse-yok-mu.html

14. Adresă către reprezentanţii musulmani şi hinduşi ai Keniei, Nairobi, 18 august, 1985.

15. Adresă către un grup de creştini, evrei şi musulmani, Roma, 26 februarie 1986.

16. Adresă către noul ambasador al Nigeriei, Roma, 27 octombrie 1988.

17. Adresă către reprezentanţii comunităţii islamice din Europa, Assisi, 10 ianuarie 1993.

18. Fetullah Gulen: Adevăraţii musulmani nu pot fi terorişti. Extras din cartea „Toleranţă şi atmosfera dialogului în scrierile şi vorbele de duh ale lui Fethullah Gulen" 09.17.2001

Kath Engebretson, şcoala educaţiei religioase, Universitatea catolică din Australia

Versiunea PDF a acestui articol poate fi gasită la adresa: http://www.intercultural.org.au/events_2009/Conference2009/gulen%20index/Kath%20Engebretson.pdf

„De la dialog la colaborare: viziunea lui Fethullah Gülen şi relaţiile Musulman-Creştine” Conference Web Site

Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2021 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.