În apărarea valorilor și a principiilor etice universale

Abstract

În ultimele câteva decenii a devenit populară în rândul filosofilor morali o nouă abordare a principiilor etice cunoscută sub numele de „particularism”. Conform particulariștilor, progresul din domeniul eticii s-a derulat pornind de la monism (principiu conform căruia există un singur principiu moral), trecând la pluralism (viziunea conform căreia există mai multe principii morale) și ajungându-se la particularism (viziunea conform căreia nu există niciun principiu moral). Jonathan Dancy postulează o teorie particularistă radicală. Pledând împotriva unei varietăți de doctrinei universalist-pluraliste, el susține că nu există niciun principiu moral și că, chiar dacă ar exista, deciziile noastre etice depind foarte mult de context, depind de la caz la caz, nefiind bazate pe niciun principiu de acest gen.

Voi încerca, în această lucrare, să dezvolt un model universalist-pluralist moderat, în apărarea valorilor și principiilor etice universale și bazându-mă pe un număr de concepte teoretice folosite în știință, precum și în filosofia științei și făcând apel la perspectivele lui Fethullah Gülen. Voi susține că acest model este mai puțin vulnerabil criticii lui Dancy și mai bine echipat, în comparație cu modelul lui Dancy, pentru tratarea cazurilor morale particulare. Dacă particularismul din etică duce la relativism și lasă agenții morali fără o ghidare clară, modelul pe care îl dezvolt aici ar putea fi de folos agenților morali, indiferent de credință, asociere culturală și viziune socio-politică, pentru emiterea unor judecăți morale sănătoase și lăudabile.

Gülen vs. Dancy în dezbaterea despre valorile și principiile morale universale

Ca moraliști, Fethullah Gülen, un filantrop musulman și Jonathan Dancy, un filosof laic, se află la poli opuși. Gülen crede în principiile și valorile morale universale. El spune că: „Morala este un set de principii nobile care își au originea într-o spiritualitate înaltă și conduc comportamentul uman. Aceste principii merită sacrificiul multor lucruri noi, chiar dacă oamenii încearcă să le prezinte ca fiind demodate.” (Gülen 1998) Ca sufist musulman, Gülen subscrie, de asemenea, și la pluralitatea valorilor și principiilor morale universale (generale). (Gülen 2007) Este vorba despre principii și valori împărtășite de oameni provenind din culturi diferite, chiar dacă acestea sunt denumite altfel și sunt incluse în rubrici diferite.

Dancy se diferențiază de Gülen în chestiunea principiilor morale și etice. Într-o serie de publicații, apărută de-a lungul a două decade, Jonathan Dancy a căutat să argumenteze contra monisului etic și a pluralismului etic (ambele fiind varietăți ale teoriei etice generaliste) și să promoveze o teorie particulatistă (Dancy, 1980, 1983, 1985, 1993, 1999, 2000, 2001, 2004). Principalele ingrediente ale modelului său particularist, care a trecut printr-o serie de schimbări de-a lungul timpului, devenind din ce în ce mai nuanțat și punctat, pot fi rezumate după cum urmează:

• Nu există niciun principiu moral universal sau general și, chiar dacă ar exista, „posibilitatea unei gândiri și a unei judecăți morale nu depinde de furnizarea unei rezerve potrivite de astfel de principii”. (2004)
• Judecățile morale sunt emise în funcție de fiecare caz în parte.
• Particularismul etic se bazează pe „un holism de motive”: ceea ce este un motiv pentru o acțiune morală într-un caz particular poate să nu fie motiv pentru un altul sau poate avea chiar o valență opusă într-un altul. (2004)

Pe acest fundal, Dancy își construiește teoria pentru a se opune monismului generalist și a pluralismului generalist, deși ținta sa principală este cea din urmă, din moment ce o consideră pe cea dintâi ca fiind mai mult sau mai puțin o cauză pierdută. În viziunea lui Dancy, teoriile morale moniste, la fel ca și utilitarismul, care postulează un unic principiu moral universal, sunt pur și simplu false: există mai mult decât un singur fel de proprietate relevantă implicată în considerațiile morale.

Referitor la teoriile generalist-pluraliste, care postulează o serie de principii morale generale sau universale, de genul celor promovate de Gülen, Dancy a emis trei obiecții inter-relaționate, și anume:

• Cum poate un agent care urmează două principii etice ale căror recomandări se află în conflict într-un caz particular să le mențină pe ambele după lupta în cauza?
• Cum pot ajunge să fie cunoscute principiile morale generale?
• Care este relevanța deciziilor etice luate de agenți virtuoși în situații particulare în conformitate cu principiile morale? Cu alte cuvinte, ce fel de relație există între deciziile/sarcinile etice particulare și principiile morale generale? Este ea, de exemplu, logică, cauzală, simbolică sau contrafactuală?

Există unele răspunsuri mai mult sau mai puțin standarde ale pluraliștilor-generaliști (P-G, pe scurt) la aceste obiecții, pe care Dancy le discută. De exemplu, referitor la cea de-a doua obiecție, unii P-G pretind că principiile morale generale sunt evidente. Însă Dancy se grăbește să scoată în evidență că: „cu cât e mai lungă lista de principii, cu atât mai mică este posibilitatea ca acestea să reiasă de la sine”. (1983)

Alți P-G pot spune că extrag principiile morale din inducții ordinare din unele cazuri particulare, adică printr-o generalizare empirică. Dancy respinge această abordare cu trei argumente:

• principiile morale generale, dacă există, ar trebui atât să determine ce este adevărat în cazuri particulare, cât și să le explice. În schimb, generalizările sau teoriile empirice explică, în cel mai bun caz, ceea ce este adevărat în astfel de cazuri.
• Cazurile particulare nu pot fi văzute ca teste pentru evaluarea principiilor. Însă acest lucru este contra-intuitiv.
• Principiile morale pot, atunci când sunt învinse în unle cazuri particulare, să persiste sau să aibă efecte reziduale, în timp ce, generalizările emipirice, odată falisificate, nu au efecte reziduale.

Apoi, există unii P-G care spun că ei „văd” principiile în cazuri particulare datorită unei inducții intuitive. Dancy susține că această viziune, la fel ca și celelalte asemenea ei, nu este funcțională: „Întrebarea e cum ar trebui asta să meargă. Cum putem spune că ceea ce funcționează într-un caz se poate aplica în toate cazurile?” (2001)

Poziția lui Gülen față de statutul principiilor și valorilor morale universale, așa cum reiese din scrierile lui, și după cum voi încerca să explic în cele ce urmează în acest eseu, pare să fie una modestă. El nu se oprește nici asupra „evidenței” acestor principii și nici asupra derivării lor din mijloacele inducției obișnuite sau intuitive. Gülen, ca moralist musulman, urmaș al învățăturilor lui Sufi, crede în realitatea și obiectivitatea principiilor și valorilor morale. El susține că, cu cât se adâncesc indivizii mai mult în „universul moral obiectiv și în sfera activităților morale”, cu atât mai mult se adaptează pentru discernerea și descoperirea acestor principii morale obiective. Desigur, gradul de adevăr atins în ceea ce privește aceste principii corespunde cu extinderea la care au reușit să ducă o viață morală autentică. Cei care nu trăiesc o viață morală, își pierd principiile morale. Pentru a-l cita pe Gülen: „oamenii care neglijează spiritualitatea, lipsindu-le, astfel, valorile spirituale, nu pot să aibă un comportament conform cu aceste principii”. (Gülen 1998) Pe de altă parte, cei care încearcă să trăiască în conformitate cu principiile morale nu se află toți în aceeași poziție în ceea ce privește înțelegerea pe care o au asupra principiilor morale: din moment ce niciun individ nu poate pretinde perfecțiunea în termeni epistemologici și axiologici, gradul de înțelegere a principiilor morale obiective rămâne perfect conjuctural și legat de o elaborare neîncetată. În acest sens, există o analogie perfectă între indivizii care găsesc principiile morale obiective și oamenii de știință care înțeleg legile și secretele naturii.

Întrebarea care poate fi pusă acum este: care este poziția unei teorii P-G modeste la fel ca cea promovată de Gülen vis-a-vis de obiecțiile lui Dancy? Poate putem răspunde mai bine la această întrebare în contextul unui caz moral real care oferă oportunitatea de a explica mai departe modelul nostru și de a-i demonstra valoarea în comparație cu modelul lui Dancy. Următoarea știre din Washington Post ne poate fi de folos în acest sens:

Amenințarea cu tortura de către poliție dă naștere la o dezbatere aprinsă în Germania

Peter Finn (Washington Post Foreign Service)

sâmbătă, 8 martie, 2003, pagina A19

Berlin – În septembrie, Jakob von Metzler în vârstă de 11 ani, fiul unui bancher remarcabil, a fost răpit în Frankfurt în timp ce se întorcea de la școală. Trei zile mai târziu, poliția a urmărit cum un bărbat colecta răscumpărarea echivalentă cu un milione de euro care fusese plasată la un punct stabilit. Au acționat și l-au arestat.

Însă a apărut o problemă: suspectul, student la drept, Magnus Gaefgen, 27, nu a vrut să spună unde era baiatul. Timp de ore întregi s-a jucat cu poliția, dându-i tot felul de piste greșite.

Wolfgang Daschner, șeful poliției din Frankfurt, a povestit că se temea ca nu cumva baiatul să moară undeva într-o celulă cunoscută doar de suspect. Așadar, Daschner le-a dat permisiunea ofițerilor săi să îl tortureze pe suspect, dând acest ordin în scris. Astfel, ei aveau voie să extragă informații „prin metode care provoacă durere, sub supraveghere medicală și după avertizare în prealabil”.

Decizia de anul trecut al lui Daschner a devenit publică de curând, dând naștere la o adevărată dezbatere națională în Germania: există oare vreo circumstanță în care tortura este permisibilă?

Daschner a spus că, în acest caz, doar menționarea torturii a avut efectul scontat. „După ce Magnus (Gaefgen) a fost amenințat cu durerea, i-a luat doar 10 minute să ne spună unde era copilul” a spus el într-un interviu pentru revista Der Spiegel. Însă atunci când poliția a ajuns acolo copilul era deja mort.

Gaefgen a fost acuzat de crimă, iar Daschner se află sub investigații pentru utilizarea amenințării cu tortura, delict ce atrage o pedeapsă de 10 ani de închisoare în Germania.

Cum reacționează teoriile P-G la această situație? Dancy a distins între două forme de teorii morale P-G referitoare la principiile morale generale. Prima formă, care în terminologia lui Dancy este cunoscută sub numele de „concepție absolutistă” a principiilor morale, privește aceste principii ca pe afirmații universale care postulează faptul că toate acțiunile de un anumit fel sunt fie greșite, fie corecte. Conform opiniei lui Dancy, moraliștii absolutiști P-G se confruntă cu o mare dificultate atunci când sunt nevoiți să se confrunte cu cazuri ca cel prezentat mai sus. Principiile morale conflictuale îi împiedică pe moraliștii de acest gen să ajungă la o concluzie clară. Iar acest lucru se întâmplă pentru că, susține Dancy, principiile absolute conflictive nu pot fi împăcate, trebuind, astfel, ca unul dintre el să fie abandonat. Cu toate acestea, fiind absolute, ele nu pot fi aruncate, de aici și impasul. De exemplu, în opinia lui Dancy, dacă Dl. Daschner, șeful poliției din Frankfurt, ar fi fost un moralist absolutist P-G, atunci el ar fi oscilat la nersfârșit între două principii absolute: „a ajuta pe cel a cărui viață este în pericol” și a „nu tortura un suspect”.

Cea de-a doua formă a teoriei morale P-G, conform lui Dancy este una care privește fiecare principiu moral în parte ca fiind parțial sau „contributor”, și nu absolut: principiile specifică cum sunt lucrurile doar dintr-un anumit punct de vedere. Dancy punctează că unii adepți ai acestei teorii presupun că aceste principii pot fi ierarhizate în ordinea importanței lor. Alții presupun că nu există nicio ordine de acest fel. Dancy crede că aceste două sub-grupuri de moraliști „contributori” P-G, la fel ca și semenii lor „absolutiști”, nu se pot ridica la nivelul provocării presupus de o situație morală reală ca cea din cazul de mai sus.

În opinia lui Dancy, un moralist „contributor” spune, în general, că o trăsătură care face diferența într-un caz poate face aceeași diferență în orice caz. Dancy numește acest aspect al abordării generaliste „atomism” în contrast cu „holismul” său. (2004) El susține de asemenea că pentru un P-G contributor va exista un principiu contributor care să îi specifice contribuția normală. În plus, Dancy numește această trăsătură, poate într-un fel înșelător, „atomism”. El îl menționează pe W. D. Ross ca pe un susținător ardent al acestei viziuni și oferă trei motive, variante ale celor trei mari argumente aduse de el împotriva teoriile P-G menționate mai sus, pentru a o respinge. Primul său motiv implică producerea unui contra-exemplu. El spune în lucrarea sa din 1983 (p. 539):

„Principiul moral «nu îți uita obligațiile» se împacă mai bine cu uitarea propriu-zisă a obligațiilor de către agent. De exemplu, dacă eu îți promit că te ajut să te muți și nu apar la momentul la care trebuie, este mai bine să îmi fi uitat obligația asumată decât dacă nu am uitat-o.”

Cea de-a doua și cea de-a treia obiecție a lui Dancy rezultă din cea dintâi:

„Cel de-al doilea colț al atacului particularist este acela de a întreba de ce putem presupune că o trăsătură care se dovedește favorabilă într-un caz trebuie să fie la fel de fiecare dată când apare ea. Cel de-l treilea colț al atacului asupra generalismului contributor implică cererea unei epistemologii potrivite. Cum putem spune, din ceea ce putem discerne de la caz la caz, că această trăsătură va funcționa în același mod ori de câte ori apare?” (2001)

O frunză sau două de pe câmpul filosofiei științei

Ce poate spune un P-G modest precum Fethullah Gülen ca răspuns la acuzațiile lui Dancy și cum poate el răspunde la cazul moral prezentat mai sus? Model P-G modest pe care încerc să îl dezvolt și să îl promovez în acest eseu, inspirat fiind din învățăturile sufiste și din principiile morale la care a aderat și Gülen, utilizează unele analogii extrase din câmpul științei/filosofiei științei. În particular, mă concentrez asupra viziunii lui Ian Hacking și Nancy Cartwright. Întâmplător, Dancy însuși a făcut referire la o serie de „similitudini interesante” între viziunile sale și cele ale lui Cartwright. Într-o notă de subsol din lucrarea sa, „Progresul particularismului” (2000), Dancy observă că, „viziunile mele referitoare la natura explicației în general prezintă similitudini interesante cu cele ale lui Nancy Cartwright”, mergând mai departe și citând ca sursă revelantă lucrarea Cum mint legile fizicii (1983) (How the Laws of Physics Lie) a lui Cartwright.

Cartwright este un realist al entității, adică unul care susține că multe dintre entitățile teoretice postulate de numeroase științe mature chiar există, deși descrierea oferită de aceste științe, sub forma unor legi fundamentale (opuse feonomenologiei) sau teorii, poate să nu fie tocmai precisă. (Cartwright, 1983; Paya, 1995, 2000a)

Nu este dificil să identificăm aceste „similitudini interesante” între viziunea lui Cartwright (1983) și cea a lui Dancy. Ambii scriitori sunt interesați de cazuri particulare/legi fenomenologice ca aspecte opuse ale principiilor generale/legilor fundamentale. Ambii susțin că fiecare caz ar trebui să fie decis în funcție de circumstanțe și nu de universalitate. Cartwright, de exemplu, în publicația sa ulterioară, a făcut clar faptul că ea este adepta unei doctrine pe care ea o numește „pluralism metafizic nemologic” conform căreia „natura este guvernată de diferite domenii ale unor sisteme diferite de legi care nu sunt neapărat legate între ele într-un mod sistematic sau uniform prin intermediul unui amalgam de legi”. (1994, pp.288-9)

Dancy, de asemenea, într-un mod mai mult sau mai puțin asemănător, neagă argumentul P-G conform căruia similitudinile dintre aspecte relevante din punct de vedere moral ale unor situații morale permit aplicarea unor reguli morale generale la situații particulare. Dancy spune că, din moment ce proprietățile morale ale fiecărui caz rezultă din proprietățile sale non-morale, fiecare situație morală este unică și guvernată de seturi diferite de considerații morale față de alte situații/cazuri. Pentru a pretinde că două situații sunt similare din punct de vedere al proprietăților lor morale, trebuie, spune Dancy, să ne asigurăm că cele două situații sunt similare din toate punctele de vedere. Însă acest lucru este imposibil din simplul motiv că doar două situații identice sunt similare în toate aspectele lor constitutive. În orice alt caz, o situația poate conține proprietăți suplimentare care, din punct de vedere holistic, pot altera similitudinea generală dintre două situații similare. (Dancy, 1981, 1983, 2001)

Similitudinile dintre viziunile acestor doi sciitori provenind din două câmpuri diferite de filosofie a științei și de filosofie morală oferă o oportunitate interesantă: utilizarea unei mașinării teoretice folosită în cea dintâi pentru a fi discutată în cea din urmă.

Printre aspectele folositoare ale acestei mașinării teoretice indentificăm noțiuni precum tendința, puterea cauzală, predilecția, dispoziția, responsabilitățile și tipul, care joacă un rol explicativ în tărâmul științei și al filosofiei științei. Cu toate acestea, trebuie să scoatem în evidență că acest mănunchi de noțiuni, la care mă voi referi în restul lucrării prin „tendință” sau „putere” pentru o mai mare concizie, nu este exclusiv pentru știință/filosofia științei. În fapt, numeroși filosofi de convingeri diferite (realistă, anti-realistă, raționalistă, empirică) și acționând în diferite câmpuri ale filosofiei au folosit aceste noțiuni în discuțiilor lor teoretice (Andrew Wright, 1990).

Tendințele/puterea și mănunchiul aferent de concepte se aplică tuturor entităților fizice (inclusiv ființelor umane, cu unele calificări), însă nu și unor categorii precum evenimente. Conform filosofilor realiști ai științei, lumea este plină de entități puternice, sau entități cu tendințe, care își exercită în mod curent puterile. Interacțiunile dintre aceste entități dau naștere la o serie variată de fenomene, atât la nivel macro, cât și micro (quantum). (Bhaskar, 1978)

Harré și Madden, printre alții, au definit conceptul de putere cauzală în următorul mod: „X are puterea să A” înseamnă că „X va face/poate să facă A”, în condițiile potrivite, în virtutea naturii sale intrinseci”. (1975, p. 28) Ceea ce urmează este o definiție a aceluiași concept în termenii dispoziției: „X are dispoziția (puterea) să A = def dacă X este subiectul unui stimul sau condiție de un anumit tip, atunci X va face A, în virtutea naturii sale intrinseci (care poate fi – la un nivel suficient de fundamental – identic cu dispoziția”. (Paya, 2002) În definițiile de mai sus, conceptul de „natură intrinsecă” se referă la ceea ce este cunoscut în filosofia științei sub numele de „esență ipotetică”. (Popper, 1974) Prin urmare, ar trebui să fie clar că noțiuni ca tendință/putere presupun existența unei esențe sau naturi ipotetice pentru entitățile aflate în discuție.

Exploatând această analogie cu știința/filosofia științei, emit ipoteza că tendințele/puterile pot fi atribuite agenților morali, mai precis spus, comportamentului unui agent virtuos în anumite situații poate fi explicat prin intermediul acestor două noțiuni și al echivalentelor lor. De exemplu, putem vorbi de tendința agenților de a arăta milă față de cei aflați la nevoie, de a nu-și pierde răbdarea, de a nu fi orbiți de lăcomie, de a ajuta oamenii aflați la necaz, de a nu se lăsa seduși de pofte și așa mai departe. O relatare mai detaliată a acestor tendințe și ale efectelor lor asupra comportamentului moral al omului poate fi găsită în lucrările marilor sufiți și ale unor savanți musulmani eminenți. Chiar și Gulen s-a referim la o gazdă cu asemenea tendințe morale în lucrarea sa despre sufism. (2007)

Tendințele/puterile pot fi considerate atât creații ale omului cât instituții construite social, ținând cont că astfel de instituții sunt produsul a ceea ce Searle (1996) a numit „intenționalități colective”. Cu toate acestea, este important să înțelegem că, din moment ce acțiunile sunt specii ale unor evenimente, tendințele/puterea nu pot fi atribuite actelor performate de agenți morali. Orice astfel de atribuire ar fi metaforică sau figurativă. Ceea ce este dezvăluit în cadrul acțiunilor/evenimentelor este rezultatul interacțiunii dintre entități/lucruri puternice în situații particulare. Cu toate acestea, de-a lungul acestui eseu, din conveniență, atribui tendința/puterea atât entităților, cât și acțiunilor. Vorbesc despre „acțiuni care au tendința de a face bine/rău” în locul „tendințelor agenților de a acționa în moduri bune/rele”.

Este util să facem o distincție între cele două noțiuni: puterea cauzală și tendința. O tendință este o putere care poate fi exercitată în mod inconștient sau fără să se manifesteze într-un anumit fel. (Bashkar, 1978) Această disctincție, după cum vom vedea în cele ce urmează, poate ajuta la depășirea unui număr de interpretări greșite referitoare la folosirea noțiunii de putere cauzală și tendință. Tot mai jos, voi încerca să dau o definiție mai etanșă a noțiunii de tendință. De asemenea, este util să păstrăm în minte că noțiunea de putere cauzală nu se referă la o legătură care apropie obiectele și evenimentele unele de celelalte. Exercițiul puterii cauzale nu este o forță sau o putere care are o existență de sine stătătoare, ci se referă la obiecte puternice sau pline de forță aflate în acțiune.

În natură, există atât lucruri, cât și cauzalitate, însă doar cauzalitatea activează lucrurile sau obiectele sau persoanele. (Harre și Madden, op.cit.)

Strâns legat de cele menționate mai sus sunt două alte concepte importante folosite de oameni de știință/filosofi ai științei, și anume sisteme deschise și sisteme închise. Sistemele deschise sunt părți variate ale naturii în care se regăsesc numeroase puteri cauzale/tendințe diferite aflate în acțiune simultan. Numărul absolut de entități puternice din sistemele deschise ne face imposibilă sarcina de a determina puterile/tendințele particulare ale entităților implicare. Acesta este motivul pentru care oamenii de știință, pentru a măsura puterile cauzale ale diferitelor entități sau pentru a le determina tendințele, fac apel la sisteme închise, adică la medii mai curate – laboratoarele lor – care se află sub jurisidicția clauzei ceteris paribus.

Sistemele închise, contrar sistemelor deschis ale naturii, se găsesc acolo unde sunt folosite modele ale realității. Aceste modele sunt, în mod inevitabil și în grade diferite, idealizate, aproximate sau reduse la reprezentări abstracte ale unor fenomene, entități sau procese pe care le găsim în natură. Folosim aceste modele mai puțin perfecte sau reprezentări pentru a măsura puterile cauzale și pentru a determina tendințele variatelor entități existente. Aceste puteri sunt măsurate indirect și prin intermediul efectelor pe care le au asupra unor fenomene observabile. Cel mai mare avantaj al unui sistem închis în fața unuia deschis este acela că, în interiorul sistemelor închise, oamenii de știință pot să anuleze efectele unor puteri cauzale nedorite și să izoleze efectul datorită puterii cauzale de care ei sunt interesați. De exemplu, frunzele de toamnă zboară în aer ca urmare a influenței unui număr de factori cauzali sau de mecanisme operaționale, gravitaționale, termodinamice, mecanice și poate alți factori. Pentru a măsura efectul fiecăruia dintre aceste mecanisme ipotetice, trebuie să eliminăm efectele altor factori operaționali, iar acest lucru nu poate fi făcut decât prin intermediul unor experimente bine aranjate în interiorul laboratoarelor (sisteme închise).

Un alt set de concepte relevante din câmpul științei/filosofiei științei este contrastul dintre așa numitele legi fundamentale și legi fenomenologice/tehnologice. Legile fundamentale ale fizicii, care sunt universal aplicabile, formează coloana vertebrală a legilor aplicate și/sau fenomenologice ale științelor aplicate și ale tehnologiei care pot fi folosite doar în contexte particulare. Aceste legi din urmă reprezintă cazuri paradigmatice ale legilor ceteris paribus. Ele sunt cele mai bune ipoteze legate de unele aspecte fundamentale ale lumii fizice. Cu toate acestea, efectele exacte ale acestor legi pot fi arătate doar în sisteme închise. Legile din urmă, cele care depind de context – adică sunt aplicabile doar într-o situație complicată și particulară din lumea reală – sunt obținute doar din cele dintâi prin ceea ce se numește „derivare aproximativă” (Maxwell, 1993). Numele este potrivit și asta pentru că, deși săvârșim multe amendamente simplificatoare pentru a trece de la legile fundamentale la legile fenomenologice, există întotdeauna suficiente elemente comune între modelul simplificat (idealizat – care ne permite să aplică legi feonomenologice la cazuri particulare) și teoria originală (care ne oferă legile fundamentale) pentru a justifica discuția despre respingerea teoriei originale în cazul în care afirmațiile modelului modificat eșuează.

Trebuie scos în evidență că, după cum a argumentat și Cartwright în lucrarea sa din 1983, există o diferență între rezultatul teoretic și cel practic al unui sistem fizic real. Rezultatul teoretic este obținut ptin intermediul folosirii unor legi fenomenologice și prin aplicarea unor presupuneri simplificate. Cu toate acestea, tocmai din cauza acestui motiv – adică folosirea presupunerilor simplificate (bazate pe aproximări și idealizări), rezultatul real nu se poate potrivi perfect cu acest rezultat teoretic. În asemenea cazuri, inginerii și tehnologii se orientează de obicei către alte aproximări și ajustări locale care sunt aplicabile doar în cazuri concrete și sunt extrem de dependente de context.

Cu toate acestea, chiar și acest rezultat este, în cele din urmă și într-o măsură reală, o „derivare aproximativă” a unor legi fenomenologice care sunt, în schimb, rezultatele unor „derivări aproximative” a legilor fundamentale. Cu alte cuvinte, cantitățile fizice calculate de ingineri/tehnologi sau oameni de știință în contexte particulare depind, la o analiză finală, de legile și fizica fundamentale. Toate datele brute, observațiile și măsurătorile sunt teoretice, iar toate teoriile, în ultimă instanță, se bazează pe cele mai fundamentale teorii. E de la sine înțeles că toate teoriile, fundamentale sau nu, reprezintă doar ipotezele noastre failibile și asta pentru că dau un anumit sens anumitor aspecte ale realității (Popper, 1963).

Ca exemplu concret al discuției de mai sus, luați în considerare calcularea frecvenței unui amplificator – aspecte asupra căruia s-a oprit Cartwright în lucrarea sa din 1983. În acest caz, inginerii electroniști folosesc modele aproximative, aplicând așa numitul voltaj Kircheoff și legile actuale pentru a calcula cantitatea cerută. Acestea sunt legi fenomenologice foarte bine cunoscute. Cu toate acestea, din cauza aproximărilor și a idealizărilor folosite în construirea acestor modele, valoarea teoretică a paramentrilor ceruți nu se potrivește cu valoarea reală obținută printr-o măsură directă pe amplificatorul propriu-zis. Pentru a aduce rezultatele modelelor aproximative la o valoare reală, inginerii fac o serie de ajustări/alterări modelului aproximativ. Ceea ce este cel mai important aici este că relația finală/ecuația de calculare a parametrilor aflați în discuție poate fi „derivată” într-un mod aproximativ din legile fenomenologice care guvernează diferitele părți ale circuitelor electrice. Aceste legi se bazează, în schimb, pe legile primare ale electromagnetismului. (Paya, 2000a)

Ultimul set de noțiuni pe care trebuie să îl introduc înainte de a ne întoarce la domeniul eticii este perechea: „condiții inițiale” și „condiții la limită”. Oamenii de știință disting între așa numitele „condiții inițiale” și „condiții la limită”. Instanțierea condițiilor inițiale justifică aplicarea trăsăturilor (adică a tendițelor sau a legilor care le guvernează) fie că sistemul este închis sau deschis. De exemplu, legile fizicii sau ale constantelor universale ale Naturii ar fi putut să fie diferite dacă ar fi existat un set inițial de condiții diferit la momentul Big Bang. Condițiile la limită, de altă parte, sunt condițiile care se aplică pentru testarea experimentală a acelor trăsături (adică a tendințelor sau a legilor care le guvernează) și nu aplicabilitatea lor. Acestea sunt condiții care se aplică doar sistemelor închise.

Înainte de a merge mai departe, haideți să facem inventarul explorării noastre din domeniul științei/filosofiei științei de până acum. Următorul tabel cuprinde o listă a conceptelor cheie din domeniul filosofiei sau al științei și echivalentele lor în etică. Unii termeni și unele noțiuni din tabel vor fi explicați în cele ce urmează.

Modestul P-G vs. particularismul lui Dancy

După cum am indicat în tabelul de mai sus, din punctul meu de vedere, principiile morale pot fi catalogate în funcție de trei criterii: principiile de bază sau fundamentale, principii prima facie și principii reale. Cele mai generale principii morale sunt asemănătoare legilor fundamentale ale fizicii. Aceste legi sunt considerate a fi universal valide. Cu toate acestea, această trăsături nu le face să fie incompatibile una cu cealaltă. De exemplu, legile lui Maxwell și cele ale lui Newton, prespunând că sunt valide, sunt privite deopotrivă ca fiind universal valide. Nu sunt incompatibile și asta pentru că fiecare dintre ele guvernează o altă tendință/putere din entitățile fizice. Comportamentul unei particule încărcate dintr-un câmp electric într-un spațiu deschis este guvernată, altături de alte lucruri, atât de legile lui Newton, cât și de cele ale lui Maxwell. În același mod, principiile morale de bază, considerate a fi universal valide, după cum voi explica în cele ce urmează, își vor păstra validitatea chiar dacă ele operează simultan în cazuri ale vieții reale. De exemplu, două principii morale ca „să nu minți” și „să nu ucizi” pot fi operative în același timp, în același caz, fără a da naștere la o situație inconsistentă.

Într-un mod analog cu legile fundamentale ale naturii – care nu sunt altceva decât cele mai bune, dar și cele mai failibile ipoteze ale aspectelor fundamentale ale unversului fizic – principiile morale de bază sunt cele mai bune și mai failibile ipoteze legate de aspete fundamentale ale universului moral al omului. Efectul exact al acestor principii poate fi arătat, la fel ca și legile fundamentale ale naturii, prin aplicarea clauzei ceteris paribus.

Datoriile (principiile) prima facie sunt ca legile fenomenologice/tehnologice folosite în științele și tehnologia aplicată. Noțiunea de datorie (principiu) prima facie aparține lui William Davis Ross. El scrie:

„Dacă, după cum susțin toți moraliștii, cu excepția lui Kant, și după cum cred toți oamenii normali, este în regulă câteodată să spunem o minciună sau să încălcăm o promisiune, trebuie să ținem cont că există o diferență între datoriile prima facie și datoria reală sau absolută.” (Ross, 1930, 28)

Voi defini noțiunea de datorii (principii) reale într-un mod care poate fi privit a fi ușor diferit de cea a lui Ross. Eu definesc datoria (principiul) reală ca pe un rezultat failibil al deliberărilor agentului, bazate pe aplicarea datoriilor (principiilor) prima facie corespunzătoare, după cum el le înțelege, într-o situație reală. Trebuie să scoatem în evidență că cele menționate mai sus nu presupun că agentul moral conștient va ajunge la luarea deciziei corecte morale în privința datoriei sale reale, ca urmare a deliberărilor. În fapt, este clar că agentul poate face o greșeală atunci când ia o decizie referitoare la sarcina sa reală în condiții particulare. De asemenea, este posibil ca agentul, dată fiind propria înțelegere a principiilor prima facie într-un anumit moment, într-un anumit context, să eșueaze în a lua o decizie clară referitoare la sarcina sa reală în acele circumstanțe.

Există posibilitatea ca decizia agentului referitoare la un caz particular poate fi evaluată critic de alți agenți morali. Un asemenea proces, alături de un proces de deliberare morală (de către agenți morali aflați în circumstanțe particulare) pot fi asistate de ceea ce Poper a numit „logică situațională” (Popper 1957, 1994; Paya 2003a, 2006) sau de experimente mentale (Sorensen, 1992; Paya, 2003b). La acest ultim aspect mă voi opri mai târziu.

Bazându-mă pe analogia cu cazurile din știință/filosofia științei, disting între datoria reală sau absolută a agentului (în accepțiunea lui Ross) și acțiunea morală pe care el a săvârșit-o. Acțiunea finală a agentului se bazează pe judecata sa și pe decizia sa finală, care este un rezultat fin al deliberărilor sale, în urma analizării tuturor elementelor complexe ale situației în care se regăsește.

Distincția de mai sus poate fi explicată în termenii cazului de răpire pe care l-am prezentat mai sus. Wolfgang Daschner, șeful poliției, a trebuit să ia în calcul două principii prima facie – imoralitatea torturării suspectului și imoralitatea neluării niciunei măsuri potrivite pentru salvarea vieții băiatului răpit. „M-am gândit: pot sta cu mâinile în poală să aștept până când Gaefgen, se va decide, poate, la un moment dat, să spună adevărul, în timp ce copilul poate era deja mort”, a spus Daschner pentru ziarul Frankfurter Neue Presse, „sau puteam să fac tot ceea ce îmi stăteam în putință pentru a previne asta”.

După o deliberare atentă, Daschner a ajuns la concluzia că, în aceste condiții particulare cu care se confrunta, trebuia să facă apel la tortură pentru a salva viața băiatului. Acest rezultat este egal cu datoria sa reală (absolută) în terminologia lui Ross. Observați că cele două datorii (principii) prima facie pe care le-a cântărit unul în detrimentul celuilalt pentru a lua decizia se bazau pe percepția pe care el a avut-o asupra celor două principii morale fundamentale, adică imoralitatea vătămării celuilalt și sanctitatea vieții umane. Rezultatul deliberării lui Daschner este o „derivare aproximativă” a datoriilor prima facie operaționale în cazul de față. Acest lucru poate fi comparat cu analiza rezultatului unui sistem fizic într-o situație particulară care se bazează pe luarea în considerare a efectelor unui număr de legi fenomenologice operaționale în acea situație.

Cazurile particulare în care trebuie luate decizii morale sunt similare cu cazurile particulare din inginerie și tehnologie. Agentul moral se găsește într-o situație complexă în care există numeroși factori – ca de exemplu, alți actori, instituții, entități fizice – toate jucând rolul lor. Luând în considerare limitele cognitive și fizice ale actorului, el nu are altă alegere decât să creeze un model simplificat folosind procesul obișnuit de idealizare, aproximare și abstractizare. Asta înseamnă că el trebuie să omită sau să ignore efectele a numeroși factori pe care el îi consideră a fi nesemnificativi. Desigur, la fiecare stagiu, agentul moral poate face ajustări modelului său adăugând alți factori, factori pe care i-a ignorat în mod deliberativ în deliberarea sa anterioară, atunci când a folosit modele mai timpurii, mai crude. Acești factori aparțin unor actori sociali (inclusiv agentului moral în cauză), instituțiilor și altor elemente care, în viziunea agentului moral, joacă un rol în contextul particular avut în vedere. Adăugarea acestor noi factori poate duce la îndreptarea atenției agentului moral către unele aspecte pe care le ignorase până atunci. Această nouă înțelegere poate, în schimb, să încurajeze agentul moral să ia în considerare și alte principii morale să să reajusteze greutatea pe care a dat-o principiilor pe care le luase deja în considerare. Cu toate acestea, compatibilitate dintre cele două – adică dintre model, cu ajutorul căruia a încercat să ia o decizie morală în contextul dat și situația reală din contextul dat – rămâne, mereu, aproximativă. La urma urmei, un agent uman, fiind uman, nu este omniscient și nu are de ales decât să se concentreze asupra unui număr mic de factori pe care el îi consideră ca fiind cei mai importanți. Asta în timp ce o ființă omniscientă care este, prin definiție, conștientă de toți factorii și de semnificația și însemnătatea lor pentru fiecare caz, poate face o judecată care este în mod obiectiv cu mult mai potrivită în contextul dat. Putem denumi judecata care cade în mâinile unei astfel de ființe omnisciente „judecata morală ideală” pentru situația în cauză. Un astfel de ideal, la fel ca idealul de adevăr al teoriilor științifice, poate servi ca un etalon de reglementare spre care sunt direcționate judecățile non-ideale ale agenților morali muritori. Judecarea ideală a unui caz particular într-un context particular poate fi privită ca pe o cântărire potrivită a principiilor morale fundamentale și a tuturor factorilor relevanți implicați în acel caz, în contextul în cauză, de către o ființă omniscientă.

Pentru a atinge judecata morală ideală într-un context particular, crescând, în acest fel, gradul de obiectivitate al unei judecăți emise în acel context, agentul virtuos încearcă să lege considerații morale particulare pe care el le găsește a fi relevante pentru cazul de față de principiile morale generale cu care el este eschipat. Cu alte cuvinte, el încearcă să arate că judecata sa se bazează pe (și este derivabilă din) cele mai fundamentale principii morale. De exemplu, în cazul răpirii băiatului, cele două principii aparent relevante au fost imoralitatea vătămării celuilalt și moralitatea salvării unei vieți omenești. Luând în calcul principiile morale de bază relevante pentru acest caz, agentul moral ar putea explora, într-un mod obiectiv, greutatea/puterea relativă a fiecărei acțiuni relevante care îi apăreau a fi disponibile în acea situație particulară. În acest fel, șeful poliției, în lumina celor două principii mai sus menționate și a altor informații relevante pentru caz, putea să ia în considerare fie torturarea suspectului pentru creșterea șanselor de obținere a unor informații vitale referitoare la victimă, crescând astfel șansele de supraviețuire ale victimei, sau să se abțină de la recurgerea la astfel de mijloace.

Analogia dintre idealul adevărului în teoriile științifice și judecata morală ideală din cazurile morale sugerează că, la fel ca în cazul științei, unde un cercetător mai competent și mai bine informat poate produce un model mai verosimil pentru înțelegerea unor aspecte ale realității, și în cazul judecăților morale, judecătorul moral experimentat, în comparație cu un agent moral care nu este foarte bine pregătit să cântărească anumiți factori și nu are experiență în astfel de situații poate găsi căi mai bine în care poate contribui la determinarea cursului de acțiune într-o anumită situație. Mai mult decât atât, aceste judecăți sunt failibile și, în lumina unor noi informații (adică a unor modele mai realiste ale situației), pot fi alterate. Faptul că un agent virtuos care are o experiență lungă a unei vieți morale genuine are o mai mare șansă să ia decizii mai apropiate de ideal în diferite situații morale este un aspect important care, după cum a punctat Gülen, a fost scos în evidență de toți marii sufiști și de adevărații moraliști (2007).

Acest ultim punct merită puțin mai multă explicație. Gülen, alături de mulți moraliști și sufiști, nu insistă exact pe formularea principiilor morale. Ca moralist virtuos, cu perspectiva realistă a unui P-G și cu o bună cunoaștere a învățăturilor sufiste, el știe că, pentru a dobândi o judecată morală bună, omul nu trebuie să urmeze ca la carte sau orbește litera principiilor morale. Ceea ce omul trebuie să facă este să își dezvolte sensibilitatea, să își extindă experiența și să își ascută discernământul, observând, într-o manieră critică, cele mai fundamentale și de bun simț învățături morale care pot fi regăsite în toate culturile. Reacționarea la aceste învățături va permite individului într-un mod gradul să găsească un înțeles mai bun al principiilor morale și să își folosească imaginația și judecata într-un mod mai competent pentru a discerne, în cazuri particulare, care sunt cele mai relevante trăsături și cum trebuie să interacționeze cu ceilalți și ce semnificație trebuie dată diferitelor aspecte și cum ar trebui să le lege de principiile morale relevante. Cu alte cuvinte, mânuirea principiilor morale este o chestiune care ține de combinarea și armonizarea eforturilor teoretice și practice și ceea ce stă în centrul învățăturilor spirituale asemănătoare cu cele pe care le urmează Gülen (Mai mult despre legile morale în secțiunea 8).

Tendințe și principii morale

După ce am explicat relația dintre diferitele tipuri de principii morale, trebuie să spunem ceva despre natura/statusul acestor principii. Filosofii științei îmbracă legile naturii în termenii tendinței/puterii entităților fizice. Ross a încercat să facă același lucru pentru principiile morale. Într-un pasaj important, Ross spune:

„Tendința de a fi datoria cuiva poate fi numită atribut parti-rezultant, adică unul care aparține unui act în virtutea unei componente din natura sa. A fi datoria cuiva este un atribut toti-rezultant, unul care aparține unui act în virtutea întregii sale naturi și nimic mai puțin. O altă instanță a aceleiași distincții poate fi găsită în operarea legilor naturale, în virtutea cărora se supune forței gravitației către un alt corp, fiecare corp tinzând să se miște într-o anumită direcție cu o anumită viteză; însă mișcarea sa reală depinde de toate forțele la care este supus. Doar prin recunoașterea acestei distincții putem prezerva valoarea absolută a legilor naturii și doar prin recunoașterea unei distincții corespunzătoare putem prezerva valoarea absolută a principiilor generale ale moralității.” (Ross, 1930, 28-29).

Dancy nu este în favoarea unor noțiuni ca tendință/putere cauzală. Atunci când discută despre deficiențele poziției P-G, Dancy se referă la lucrările lui Ross ca al un caz special al unei teorii P-G care a anticipat și a încercat să răspundă la obiecțiile ridicate de acesta împotriva teoriilor generaliste făcând apel la noțiunea de tendință. Dancy respinge un astfel de apel la noțiunea de tendință/putere cauzală, spunând că este greșită (1983, 1993). El scrie: „Ross oferă două relatări ale unor datorii prima facie. Prima este făcută în termenii tendințelor; o acțiune este o datorie prima facie în virtutea calității sale de acțiune care tinde să fie datorie corespunzătoare. În mod evident, o discuție despre tendințe poate fi dusă doar la nivel general și asta pentru că actele particulare nu au tendința de a fi datorii corespunzătoare; fie sunt așa, fie nu”. (1983, 539) Din nou, în lucrarea sa din 1993, Dancy spune:

„Definiția oficială a datoriilor prima facie nu este singura care poate fi găsită la Ross. Există o relatare mai puțin formală în termeni de tendințe care poate părea puțin mai promițătoare. Câteodată, Ross vorbește despre o proprietate care face ca o acțiune să fie o datorie prima facie ca despre una care tinde să facă orice acțiune care are o datorie corespunzătoare. Așadar, aici avem o definiție diferită a datoriei prima facie: o acțiune este o datorie prima facie în virtutea deținerii unei propretăți F dacă și numai dacă acțiunile care au proprietatea F tind să fie datorii corespunzătoare. Primul gând care ne vine în minte acum este că discuția despre tendințe nu poate fi făcută decât la un nivel general, într-un mod care ar distorsiona complet rolul principiilor morale așa cum le înțelegem noi.” (pp.98-9)

Se pare că Dancy s-a îndepărtat atunci când a respins utilizarea noțiunii tendinței de către Ross din cauza unei citiri înguste a acestei noțiuni. Concepția sa asupra acestei noțiuni este mai aproape de definiția statistică a tendinței care este, în schimb, mai apropiată de înțelesul cuvântului „trend”. Există, totuși, o altă definiție a „tendinței”, așa cum am văzut mai sus, în termenii dispoziției sau ale altor concepte apropiate. Aproape toți scriitorii care au folosit tendința sau sinonimele sale în acest sens le-au atribuit, într-o primă instanță, entităților individuale.

Din pasajul citat mai sus este clar că Ross însuși acordă cel de-al doilea sens cuvântului „tendință” în mintea sa. De asemenea, este clar că ceea ce el numește atribut parti-rezultant este echivalent cu rezultatul unei tendințe particulare în interiorul limitelor unui sistem închis în timp ce, ceea ce el numește atribut toti-rezultant este similar cu ceea ce se petrece într-un sistem deschis.

Citirea îngustă a citirii noțiunii de „tendință” a lui Ross de către Dancy l-au dus pe acesta, aparent, la încă o interpretare greșită. După cum am văzut mai sus, el susține că Ross a oferit două definiții diferite ale noțiunii sale fundamentale – „datoria prima facie”. În lucrarea sa din 1983, după ce a discutat cea dintâi definiție a lui Ross, se oprește asupra celei de-a doua, spunând: „Eu cred că datoria prima facie sau datoria condițională este o cale scurtă de a ne referi la caracteristicile pe care un act le are în virtutea de a fi de un anumit fel, de a fi un act care să se transforme într-o datorie corespunzătoare, dacă nu ar fi în același timp de alt tip care este semnificativ din punct de vedere moral (Ross, 1930, p. 19)' & (Dancy, 1983, p.539)¹

Însă, după ce a introdus atât noțiunea de „tendință”, cât și cea de „prima facie”, Ross merge mai departe și clarifică un punct despre care el crede că ar putea cauza o anumită confuzie. El este îngrijorat că modul în care el utilizează „tendința” poate sugera un tip de relație cauzală între un act și valoarea sa morală. Din acest motiv, el propune înlocuirea termenului „tendință” cu termenul „prima facie”: „dacă cuvântul tendință poate sufera o relație prea cauzală, atunci este mai bine să vorbim despre anumite tipuri de acțiuni ca fiind corecte sau greșite prima facie (sau despre persoane diferite ca având pretenții diferite și potențial conflictuale asupra noastră), decât despre tendința lor de a fi corecte sau greșite”. (Ross, ibid., 29)

Poate că ceea ce l-a determinat pe Dancy să creadă că Ross a oferit două sensuri pentru „datoria prima facie” a fost faptul că Ross a numit acest tip de datorie și „datorie condițională”. Acest lucru poate să sugereze că ceea ce Ross a avut în minte a fost un sens contrafactual/subjonctiv al acestor tipuri de datorii care, probabil, este diferit de sensul datoriilor ca tendințe. Însă nu acesta pare să fie cazul. Noua terminologie a lui Ross nu este o nouă relatare sau o nouă definiție ci doar o cale oblică de a ne referi la distincția dintre sistemele închise și cele deschise. Ceea ce Ross încearcă să clarifice și care poate fi înțeles mai bine în lumina a ceea ce s-a discutat până acum este că datoriile prima facie, în calitate de tendințe, se exprimă în termeni de declarații contra-facturale ale căror instanțe pot fi văzute în limitele unui sistem închis, unde presupunem că actul în cauză are doar o singură caracteristică și, prin urmare, actul însuși va determina datoria corespunzătoare în acea situație (contrafactuală). Cu alte cuvinte, acestea sunt atribute sau datorii parti-rezultante.

Cu toate acestea, Dancy crede că punctul de vedere a lui Ross, un P-G moderat, conform căruia o trăsătură este relevantă dacă și numai dacă atunci când este unica trăsătură relevantă sau unicul factor relevant se decide că chestiunea în cauză este atât falsă, cât și incoerentă: „ea ar fi incoerentă pentru că ideea că poate fi prezentă doar o trăsătură, fără altele pe lângă ea, este cu siguranță un nonsens. Mai mult decât atât, există unele trăsături care pot fi relevante doar atunci când și alte trăsături sunt relevante. Dacă acest lucru se întâmplă, atunci orice test izolaționist realizat pentru a identifica anumite aspecte va omite anumite aspecte. În final, a încerca să izolezi contribuția unei trăsături întrebând cum ar fi fost lucrurile dacă nu și-ar fi adus contribuția nicio altă trăsătură este mai degrabă o acțiune ciudată, dacă stăm să ne gândim la asta. Este ca și cum încercăm să determinăm contribuția pe care un jucător de fotbal o aduce pentru succesul echipei sale într-un meci întrebându-l cum ar fi fost lucrurile dacă nu ar fi existat și alți jucători pe terenul de fotbal”. (2001)

Acum, ar trebui să fie clar din cele prezentate mai sus, că Dancy a fost condus greșit de o citire incorectă a noțiunii de tendință/putere. Noțiunea de relevanță morală necesită o atenție mai mare. În primul rând, izolarea efectului unui individ puternic în limitele unui sistem închis și omiterea efectelor nedorite a celorlalți factori în acea situație este ceva la ordinea zilei în știință. Cu toate acestea, un sistem închis nu este o situație „fără absolut nicio trăsătură”, ci o situație în care operează așa numita clauză ceteris paris.

Trăsăturile relevante din punct de vedere moral depind de trăsăturile non-morale. Rolul acestora din urmă poate fi legat de rolul pe care catalizatorul îl are în chimie. Fără intervenția lor, tendința/puterea entităților implicare în reacții nu pot fi arătate; cu toate acestea, catalizatoarele nu sunt parte a acelor reacții. În toate cazurile de acest gen, se folosește aceeași metodă de sisteme închise pentru a afla despre tendințele/puterile cerute. Voi vorbi mai multe despre chesiunea relevanței morale în secțiunea 6 de mai jos.

În cazul unui „test izolaționist”, aceste trăsături non-morale care acționează ca și catalizatori nu sunt absente. Este adevărat că, pentru a obține rezultate diferite, este posibil să avem nevoie de catalizatori diferiți. În fapt, aici putem folosi cele două noțiuni de „condiții inițiale” și „condiții la limită” pentru a clarifica punctul de mai sus. Pentru acest lucru, așa cum am ondicat mai devreme, trebuie, mai întâi, să oferim o definiție mai concentrată a noțiunii de tendinți/putere. Am definit puterea ca „X are puterea să A” ceea ce înseamnă că „X va face/ poate să facă A” în condițiile potrivite și conform naturii sale intrinseci. Putem acum adăuga că condițiile potrivite presupun satisfacerea condițiilor inițiale și absența unor cauze distruptive sau compensatorii. Condițiile inițiale, așa cum ne amintim de mai devreme, sunt condiții pentru aplicabilitatea trăsăturilor în cauză. Pentru a le testa, avem nevoie și de condiții la limită. Doar cu ajutorul condițiilor la limită vom putea să „vedem” puterea lui X. „Testul izolaționist” se face, așadar, sub presupunerea că există condițiile inițiale și cele la limită potrivite.

Faptul că Dancy a urmat o cale greștiă în argumentarea pe care a făcut-o împotriva abordării P-G poate fi văzut din modul greșit în care interpretează analogia jucătorului de fotbal: contrar cu ceea ce sugerează Dancy, un antrenor de fotbal poate testa, până la un anumit grad, abilitățile/calitățile de bază ale unui fotbalist pe un teren gol. El poate, de exemplu, să observe dacă jucătorul este bun la controlarea mingii, dacă șutează cu precizie, dacă aleargă repede, dacă face amnevre rapide, dacă are rezistență fizică și alte chestiuni de acest gen. Acestea sunt condiții la limită pentru un fotbalist profesionist. Într-un meci de fotbal real, adică într-un sistem deschis, aceste abilități nu se pierd, deși ele pot păli în comparație cu abilitățile unor jucători de fotbal mult mai capabili.

Pentru a recapitula, dacă un act are tendința/puterea de a face bine/rău, el își va păstra în permanență această proprietate și își va exercita în permanență această tendință atunci când există condițiile potrivite. Chiar și în acele condiții în care datoria prima facie este suprascrisă/compensată, actul se manifestă de obicei în vecinătatea regretului, a remușcării sau a reparației, însă întotdeauna în prezența continuă a unei rațiuni pentru performarea actului pe care persoana îl consideră a fi datoria lui în acea situație particulată. Sarcina sistemelor închise este aceea de a ne ajuta să identificăm sau să dezvoltăm la capacitate maximă astfel de tendințe suprascrise/compensate. În aceste sisteme, operează o singură trăsătură, proprietate deplină sau tendință; astfel, tocmai această trăsătură sau proprietate/tendință decide cursul acțiunii. În cazurile reale, fiecare acțiune își păstrează tendința sa de a face rău/bine. Datoria reală a agentului virtuos este rezultatul cântăririi și analizării tuturor acestor tendințe variate (datorii prima facie). Pentru ca agentul moral să ia o decizie morală/să acționeze într-un mod moral, trebuie să fie satisfăcute condițiile inițiale pentru exercitarea acestor tendințe. Pentru a testa sau examina o trăsătură existentă (tendință/lege) apelăm la cazuri izolate în care operează condițiile la limită și clauza ceteris paribus. Un astfel de „test izolaționist” poate fi făcut prin intermediul unor experimente mentale sau al logicii situaționale. Cu toate acestea, Dancy nu crede că experimentele mentale pot fi folosite în etică. Pentru asta, consultați secțiunea 6 de mai jos.

Haideți să aplicăm instanțele de mai sus la o situație morală. Imaginați-vă un caz în care o persoană a promis că își va ajuta prietenul să se mute. Conform unui P-G modest, a uita o promisiune este întotdeauna privită ca pe ceva nepotrivit din punct de vedere moral, exercitându-și în permanență tendințele sale de a-și folosi puterea în acest mod nepotrivit. În situațiile reale, adică în sistemele deschise, există o sumedenie de factori cu variate tendințe/puteri care operează. Aici, unele tendințe/puteri pot fi cu mult mai puternice decât altele până într-acolo încât pot umbri aceste alte tendințe, așa cum razele puternice de soare fac ca razele unei torțe mici să devină invizibile.

În cazul omului care a uitat să își țină promisiunea, dacă se dovedește că a fost implicat într-un accident sever de mașină în care a trebuit să ducă victimele la spital, acest lucru fiind factorul care l-a determinat să își uite promisiunea, atunci ținând cont că este mult mai important să salvezi viețile victimelor unui accident oribil, corectitudinea și importanța acestui act ar umbri puterea nepotrivită a uitării promisiunii și ar susține acest punct de vedere în fața persoanei în cauză.

S-a spus că, dacă un act are tendința/puterea de a face bine/rău, atunci el își va menține întotdeauna această proprietate și își va exercita mereu această tendință, atunci putem adăuga că este destul de posibil ca în unele situații particulare în care alegerea trebuie făcută, de exemplu, între două puteri/tendințe de a face rău, atunci este de preferat și mai moral să înclinăm spre puterea care are tendința de a face mai puțin rău. Un astfel de caz este încălcarea unei promisiuni. În acest sens, credem că este mai bine ca o persoană să își încalce promisiunea din cauza uitării, decât să o încalce conștient.

La fel, în cazul băiatului răpit, conform viziunii P-G modest, a tortura un suspect sau a-l minți pentru a obține o confesiune sau mai multe informații este întotdeauna privit ca un act greșit din punct de vedere moral, în timp ce salvarea vieții unei victime inocente este întotdeauna privită ca pe un act moral bun. Cu toate acestea, într-o situație particulară în care sunt prezenți ambii factori și poate mulți alții, fiecare își exercită tendința sau puterea morală, iar rezultatul final este produsul interacțiunii dintre aceste tendințe diferite. Acesta este cazul în care puterea relativă sau aparentă a fiecărui tendințe este alterată în comparație cu alte tendințe sau în comparație cu întreaga situație, în timp ce puterea lor înțeleasă în termeni absoluți rămâne neschimbată.

A tortura un suspect sau a-l minți, pentru obținerea unor informații de la el, este întotdeuna greșit din punct de vedere moral. Cu toate acestea, în situații în care grija morală dominantă este aceea de a salva o victimă inocentă tendința de a face rău manifestată prin torturarea unui suspect sau mințirea lui poate fi compensată; în viziunea agentului moral, puterea acestei tendinței poate păli în comparație cu puterea actului de a salva viața unei victime inocente. Cu toate acestea, în acest caz, la fel ca și în altele, agentul moral trebui să își motiveze decizia. Argumentele date pot fi evaluate critic și obiectiv de alți agenți morali în lumina principiilor morale și ale contextului în care s-a aflat agentul.

Deliberări morale, experimente mentale și holsimul rațiunilor

S-a menționat că un P-G moral folosește, alături de alte lucruri, experimentele mentale pentru deliberările sale morale. În astfel de deliberări, principiile morale, după cum ne așteptăm, joacă un rol important. Dancy este impotriva ideii că aceste cazuri închipuite mental se aseamănă cu cele reale din toate punctele de vedere ale moralei și susține că, din contră, acestea sunt mai simple și mai ușor de manageriat. Desigur, Dancy nu este împotriva utilizării tuturor argumentelor analogice. El observă într-un mod inteligent că, dacă am face acest lucru, „ne-am afla în situația în care nu avem suficiente resurse”. (1985, 143)

Dancy a produs patru argumente împotriva utilizării experimentelor mentale în deliberările morale. Acest argumente, fără a ține seama de poziția sa contrară (1985, 148), nu sunt independente total unele de celelalte. Esența acestor patru argumente a fost cuprinsă în următorul paragraf:

„Proprietațile morale ale unei acțiuni corecte sunt parti-rezultante, în accepțiunea lui Ross. Acțiunea are un număr enorm de proprietăți non-morale, doar unele dintre ele reprezentând rațiuni care oferă corectitudine acțiunii. O proprietate rezultă din altă proprietate, atunci când prima există în virtutea existenței celei de-a doua. Așadar, relația de cauzalitate care se află între proprietăți și rațiuni morale continuă să se manifeste în ceea ce eu numesc copac de cauzalitate. Atunci, întrebarea este aceasta: dacă ni s-au spus care sunt proprietățile care alcătuiesc de facto rațiunile care fac ca o acțiune să fie corectă și nimic mai mult, ni se poate cere să emitem o viziune sănătoasă asupra corectitudinii acțiunii? Ar fi greșit să presupunem că, în cazul în care întâmpinăm o dificultate, aceasta poate fi rezolvată prin oferirea mai multor informații despre cazul imaginat. Problema va persista; ne vom strădui în continuare să determinăm o chestiune care este nedeterminată.” (1985, 144-5)

Dancy spune că aceste cazuri imaginare sunt nedetereminate ontologic, însă determinate epistemic din moment ce natura unui caz imaginar este exhaustivă prin definiție) și că cele reale sunt determinate ontologic, însă pot fi mereu într-un anumit grad nedeterminate epistemic.

Într-o publicație ulterioară (1993), Dancy pare că a făcut o concesie în ceea ce privește utilizarea cazurilor imaginare. În discuția sa referitoare la principiile morale ca „memento” spune că unele proprietăți sunt mai importante de obicei decât altele, astfel, luarea în considerarea a cazurilor imaginare putând să ofere un sprijin inductiv pentru unele generalizări morale (mai ales dacă oamenii nu sunt manipulați sau păcăliți să facă anumite promisiuni de obicei sau în mod normal). Cu toate acestea, principala sa problemă legată de cazurile imaginative este folosirea lor pentru stabilirea unor concluzii referitoare la comportamentul moral al trăsăturilor în toate celelalte cazuri. Holismul său se preocupă cu ceea ce se poate întâmpla mereu cu rațiunile morale; ceea ce se întâmplă de fapt sau în mod obișnuit și ce unelte sunt folositoare pentru a afla asta depinde de alte chesiuni legate de lume.

Din punctul de vedere al unui P-G modest de tipul lui Gülen, preocuparea lui Dancy legată de experimentele mentale nu pare a fi justificată. Pe de o parte, Dancy pare că s-a devotat așa numitei erori a „standardelor înalte”. El cere ceva extraordinar de la unealta conceptuală care este experimentul mental. Ceea ce așteaptă el este ceva ce nu poate fi atins nici măcar prin experimentele reale, adică umplerea golului dintre descrierea noastră și realitate. Pe de altă parte, pare că modelul său de „holism” are un defect conceptual. Voi lua aceste două aspecte pe rând.

Să presupunem că în cazul A (caz imaginat), proprietățile relevante pentru calitatea sa de F sunt R1, , Rn. Acum, conform lui Dancy, pentru ca un agent să pretindă că A și B (cazuri reale) sunt similare el trebuie mai întâi să decidă dacă proprietățile R1, , Rn, care sunt, ex hypothesi, împărtășite de A și B, sunt proprietăți relevante pentru calitatea de F a lui A și B. Putem numi asta „similitudine statică – stadiul 1”. Apoi, agentul trebuie să presupună că celelate proprietăți ale lui A nu vor afecta, sub nicio formă, relevanța morală a R1, , Rn. Acest lucru poate fi denumit „similitudine statică – stadiul 2”. Însă, pentru Dancy, nici măcar asta nu este suficientă pentru a autoriza folosirea unui argument analogic. Agentul moral, conform opiniei lui Dancy, trebuie să arate că A și B împărtășesc și ceea ce se numește „similitudine dinamică”, adică agentul ar trebui să arate că A operează într-un mod care coincide cu adevărul detaliat al lui B. Altfel, B poate conține alte proprietăți relevante care afectează relevanța R1, Rn, stricând, astfel, relevanța generală a lui A pentru B.

Experimentele mentale sau cazurile imaginative sunt constructe ale noastre care au rolul de a falsifica sau provoca ipotezele noastre referitoare la acțiunea morală a agentului într-o situație anume. La fel ca toate constructele și ipotezele noastre teoretice, ele sunt revizuite constant în lumina unei noi dovezi sau informații. Presupunem că R1, , Rn sunt proprietăți relevante pentru corectitudinea (incorectitudinea) unui act atât în caz real, cât și în caz imaginar. Cu toate acestea, în lumina unei deliberări suplimentare, putem să luăm o decizie contrară ipotezei noastre inițiale. De exemplu, în cazul băiatului răpit, putem presupune că șeful poliției folosește un caz imaginat pentru a cântări care sunt opțiunile sale. El își poate imagina un caz în care pedeapsa corporală dură ar duce la cedarea răpitorului și, pe această logică, poate lua inițial decizia că o astfel de acțiune este cea corectă. Însă, apoi, după deliberări suplimentare, el poate ajunge la concluzia că, poate, răpitorul poate muri din cauza pedepsei fizice care îi este administrată. Un astfel de rezultat indezirabil îl poate determina pe șeful poliției să își reconsidere decizia inițială, luând în considerare cursul de acțiune imaginat.

Dancy susține că proprietățile morale ale unei acțiuni (sau situații) rezultă din unele proprietăți non-morale (1993). O concluzie a holismul său este aceea că a avea dreptate/a se înșela este doar una dintre speciile stării de relevanță morală. După cum spune Dancy în publicațiile sale mai recente (ca cea din 2004), starea de corectitudine a unei trăsături depinde de prezența unor „condiții autorizatoare” a căror instanțiere este independentă de instanțiere acelei trăsături. Condițiile a căror prezență autorizează (sau a căror absență interzice) o trăsătură să fie în mod clar bună sunt, clar, relevante din punct de vedere moral, însă ele nu sunt parte a trăsăturii care face bine atunci când sunt rpezente. De exemplu, o trăsătură care tinde să facă bine a unui act (să spunem, ținerea unei promisiuni) este o trăsătură extrem de complexă care conține orice trăsătură relevantă pentru corectitudinea prima facie a actului în chestiune. Este foarte plauzibil ca aspecte precum condiția în care a fost extrasă promisiunea ─ fie prin manipulare, coerciție sau șirletic, chiar dacă cel care promite este nebun, sau sub influența drogurilor atunci când face promisiunea sau în alte cazuri asemănătoare, să fie toate relevante pentru a determina dacă promisiunea generează sau nu vreo datorie prima facie. Tipul de trăsături complexe aflate în discuție pot include și condiții negative și vor fi profund heterogene, din moment ce aceeași trăsătură trebuie să fie deținută de orice instanță a actului în chestiune.

Dar un P-G nu are nicio remușcare legată de efectele tuturor acestor factori care operează în orice situație; ceea ce el pune sub semnul întrebării este utilizarea duală a lui Dancy a noțiunii „rezultă din” în dezvoltarea cazului său particularist și în apărarea conceptului său de holism. Pe de o parte, Dancy vorbește despre relația dintre proprietățile morale ale unei acțiuni și motivele pentru care ea le deține. În acest sens, corectitudinea acțiunii emerge sau rezultă doar dintr-o parte a proprietăților sale non-morale. De exemplu, bunătatea, generozitatea, atenția și lipsa de egoism. Pe de altă parte, el introduce un alt tip de „rezultă din” care este reprezentată de dovada materială a corectitudinii unei acțiuni. De exemplu, acordarea unor mari sume de bani ca și caritate. Dacă primul tip de „resultă din” este unul logic, cel de-al doilea este cauzal sau contrafactual. Cel din urmă tip este relevant pentru cazurile morale într-un sens extins.

Dancy susține că nu se poate spune că două cazuri sunt total similare pentru a ne permite să aplicăm un argument analogic, din cauza tuturor acestor alți factori relevanți (în sensul extins) sau „condiții autorizatoare”, chiar dacă adevăratul caz are proprietăți morale relevante similare cu cazul imaginar.

Însă, argumentul lui Dancy, în ciuda plauzibilității sale inițiale, nu este precis și nu poate stabili punctul pe care îl are în minte. Am explicat în secțiunile anterioare că unele concepte precum „sistem închis”, „sistem deschis” și „tendință” sunt instrumente folositoare pentru a face mai manevrabilă analizarea unor situații reale complexe. Cu alte cuvinte, atunci când folosim „sisteme închise”, menționăm că, din infinitatea factorilor care operează într-o situație reală, doar un număr mic este important pentru cazul de care suntem interesați, în urma analizării situației și a rezultatelor sale. Experimentele mentale sunt, spus mai precis, o clasă de instanțe ale aplicării noțiunii de „sistem închis” în situații reale. În cazul deliberărilor morale, presupunem că R1, , Rn sunt proprietăți relevante pentru corectitudinea unei acțiuni atât în cazurile imaginare, cât și în cele reale. Apoi, folosim cazul imaginar în special pentru punerea sub semnul întrebării a unei liste propuse de proprietăți relevante prin luarea în considerarea a unui caz ipotetic care satisface lista, însă fiind lipsiți de proprietatea țintă.

Așa cum am explicat mai sus, o presupunere tacită importantă a conceptului de „sistem închis” este aceea că, în timp ce operăm în limitele unui sistem închis, presupunem că alți factori, cunoscuți nouă sau neluați în considerare de noi, nu au un efect ce poate fi apreciat în situația în cauză. Desigur, ne putem înșela cu privire la această utilizare particulară a regulii ceteris paribus și pentru acest motiv suntem deschiși și dispuși să ne revizuim modelul nostru în lumina unei noi dovezi sau a unei noi informații. Cu toate acestea, este important să explorăm și mai mult semnificația acestei presupuneri tacite și să îi arătăm relevața pentru cele două concepții „rezultă din” ale lui Dancy și pentru înțelegerea pe care el o are asupra „holismului rațiunilor”.

Luați în considerare cazul unei acțiuni care este corectă în virtutea benevolenței sale. Conform lui Dancy, benevolența acestei acțiuni trebuie să rezulte din altceva, ca de exemplu, din participarea activă a unui agent/actor în creșterea de fonduri pentru o caritate. Acum, Dancy susține că, în cazul imaginar, recunoaștem corectitudinea unei acțiuni încercând să găsim un motiv pentru ea, ca, de exemplu, benevolența sa. Cu toate acestea, cazul real este cu mult mai complex și există posibilitatea să existe surprize neașteptate care să ne frâneze procesul de raționalizare în cadrul experimentului mental. De exemplu, putem descoperi că benevolența în cauză a rezultat de fapt dintr-o intenție pur egoistă: actorul și-a pus în minte să își impresioneze logodnica și să îi câștige inima sau să convingă votanții din districtul său că el este cel mai bun candidat pentru consiliul local.

Cu toate acestea, se pare că viziunea lui Dancy de „holism al rațiunilor” l-a direcționat greșit. Conform unui P-G, o acțiune este corectă în limitele unui sistem închis nu doar în virtutea faptului că este R1, ci și pentru că R1 este „derivabilă” din principii morale fundamentale, iar acest lucru înseamnă, la rândul lui, că printre „rațiunile” mai substanțiale care stau la baza corectitudinii acțiunii în cauză este inclusă și „a nu fi o intenție egoistă”. Conform P-G, dacă un act are o putere de a face bine, atunci el își va manifesta mereu acea putere/tendință. În cazul în care un act cu putere de a face rău câștigă temporar și provizoriu statutul acțiunii alese de agentul moral într-o situație particulară, atunci el ar trebui să fie capabil să ofere „rațiuni” pentru o asemenea alegere.

Cu toate acestea, Dancy poate aduce obiecții la acest argument, reiterându-și dezaprobarea utilizării principiilor morale în deliberările etice. Ne vom întoarce acum la acest punct.

Pot particulariștii să înlăture principiile morale generale?

Așa cum am punctat mai devreme, Dancy nu este un fan al principiilor morale. El susține că particulariștii nu au nevoie de astfel de principii non-existente: „Ca și particulariști, noi nu credem că o proprietate poate fi relevantă din punct de vedere moral în general, din moment ce nu putem lega această noțiune într-un mod satisfăcător de epistemologia noastră. Prin urmare, eșuăm în a înțelege posibilitatea existenței unor principii morale.” (1983, 542)

În publicațiile sale ulterioare, Dancy a tratat aceeași temă, distingând între forme „mai tranșante” și „mai precaute” de particularism. Cea din urmă, în care se înscrie aparent și versiunea lui Dancy, susține că, „deși pot exista unele principii morale”, raționalitatea gândirii și judecății morale nu depinde în niciun fel de dispoziția potrivită pentru astfel de lucruri. Principiile morale sunt, în cel mai bun caz, cârje de care o persoană sensibilă din punct de vedere moral nu ar avea nevoie, iar folosirea unor astfel de cârle ne-ar putea duce la o eroare morală”. (2001)

Întrebarea care se ridică, inevitabil, la acest punct este următoarea: cum poate un particularist moral să se decidă asupra cazurilor morale particulare, dacă el nu se folosește de principiile morale generale? Dancy are un răspuns la această întrebare importantă: „Eu cred că un judecător moral experimentat cunoaște o serie întreagă de căi în care o trăsătură poate contribui la deteminarea modului de acțiune. Atunci când vine vorba de înțelegerea sensului practic al unui concept ca „cruzimea”, ceea ce știe o persoană este diferența pe care o poate face dacă ceea ce el propune să facă este crud, într-un mod care îi permite să vadă noile diferențe aduse situației, care ajunge să fie diferită de ceea ce el a întâlnit până atunci (2001). Dancy merge mai departe și leagă cunoașterea particulariștilor a sensului practic al conceptului de cunoașterea unor utilizatori de limbaj competent a sensului semantic al termenului și al regulilor gramaticale.

Analogia lui Dancy cu limba este interesantă și asta pentru că fenomenul lingvistic oferă un argument puternic în apărarea poziției P-G. Există o similitudine între principiile morale de bază și standardele unei limbi avansate ca engleza. Fără aceste standarde este imposibil să găsim logica numeroasele dialecte cuprinde de marea familie a limbii engleze. Există o serie întreagă de forme de engleză care derivă în mod constant din engleza standard – ca engleza britanică, engleza americană, engleza australiană, engleza indiană ș.a.m.d.; cu toate acestea, aspectele lor comune fac ca vorbitorii acestor dialecte să se înțeleagă între ei. Limba engleză este mai cuprinzătoare decât varianta sa standard, însă aceasta, la fel ca și coloana vertebrală a omului, ține laolaltă toate elementele componente. Principiile morale sunt similare cu engleza standard. Actele morale, catalgate ca fiind morale, cer principii morale, deși setul acestor acte este mai mare decât setul principiilor morale.

Poziția lui Dancy față de principiile morale prezintă, totuși, un cusur adânc care nu este diferit de poziția realiștilor-entitate care pretind că „munca experimentală, și nu cunoașterea teoretică, oferă cea mai puternică dovadă a realității unei entități postulate sau deduse.” Și asta pentru că, după cum se continuă, „putem măsura sau cel puțin înțelege puterea sa cauzală”. Mai mult decât atât, după cum punctează Hacking: „cea mai bună dovadă că avem acest tip de înțelegere este că putem construi, de la zero, mașinării care vor funcționa destul de bine, profitând de acestea sau de acea legătură cauzală. Prin urmare, ingineria, nu teoria este cea mai bună dovadă a realismului științific al entităților.” (1983, p.170, emfază adăugată)

Viziunea lui Hacking referitoare la abilitatea inginerilor „de a construi de la zero” și fără ajutorul unor teorii generale „mașinării care funcționează destul de bine” se aseamănă cu viziunea lui Dancy conform căreia agenții morali sunt capabili să ia decizii morale în situații particulare, fără să facă recurs la principiile morale.

Cu toate acestea, poziția lui Hacking este nesusținută, după cum am argumentat în altă parte (2000b): pentru a construi mașinării sau instrumente sofisticate pentru a invoca puterile cauzale ale entităților teoretice care oferă, în schimb, fundamente bune pentru existența entităților în chesiune, trebuie să facem recurs la două tipuri de teorii. Unul dintre tipuri ne pune în poziția în care suntem capabili să pretindem că „am înțeles bine puterile cauzale ale acestor entități”. Celălalt ne permite să construim mașinării sofisticate, scop construit pentru manipularea acestor puteri. Contrar la ceea ce spune Hacking, este imposibil să construim de la zero, fără o cunoaștere teoretică prealabilă, mașinării care funcționează bine și să ne folosim de aceasta sau de puterile cauzale. Pentru a-l parafraza pe Lakatos: cunoașterea tehnologică și cea practică sunt oarbe fără cunoașterea teoretică. (1971, p.91)

Pentru a aduce o contribuție la realismul științific referitoare la electroni, tehnologii și inginerii trebuie să determine mai întâi dacă termenul lor de „electron” pe care îl folosesc pentru a se referi la entitatea a cărei puteri cauzale o folosesc are aceeași accepțiune ca și cel al teoreticianului. Cu toate acestea, orice încercare în parte a realiștilor – entitate de a arăta coreferența celor doi termeni va rezulta în confirmarea cazului teoreticienilor realiști ─ și anume că argumentul experimental nu este independent de realismul științific. Acest lucru se petrece pentru că fie realistul-entitate va reuși să stabilească coreferența celor doi termeni, caz în care ceea ce se va arăta este că teoreticienii au avut dreptate în ceea ce privește realitatea entității postulate, fie realiștii-entitate vor eșua în a stabili coreferența celor doi termeni, caz în care ceea ce vor descoperi este (posibil) o nouă entitate teoretică care cere ajutorul teoreticienilor pentru a produce un model acceptabil al comportamentului și proprietăților sale.

Acum, se pare că multe dintre obiecțiile ridicate împotriva realiștilor-entitate pot fi reluate într-un asemenea mod încât pot fi ridicate și împotriva particularismului lui Dancy. De exemplu, se poate ridica întrebarea: cum poate un judecător moral experimentat să ajungă să cunoască „o serie de moduri în care o trăsătură poate contribui la determinarea modului de acțiune” fără a avea în spate o cunoaștere generală despre trăsătura în sine și despre modurile variate în care se poate contribui la un act. Cum poate ști judecătorul moral dacă a umili un copil în situația A, a minți o mamă bătrână în situația B, a arunca pietre într-un câine în situația C, a satisface generos apetitul unui prieten bolnav cu mâncare nesăntoasă în situația D sunt instanțe ale unui comportament crud sau benevolent? Fără o cunoaștere generală nici măcar nu putem face ingerințe analogice din cazuri familiare în „situații diferite de cele pe care le-am întâlnit până în prezent.”

La fel ca și Hacking, Dancy nu poate face apel la „proprietăți bine înțelese” sau „construire de la zero” sau „bazarea pe un număr modest de adevăruri familiare” pentru luarea deciziilor morale. A pretinde că judecătorul moral își va folosi „cunoașterea” sa pentru a face astfel de decizii înseamnă a implora întrebarea: agentul poate relaționa aceste experiențe disparate în diferite situații doar una cu cealaltă dacă le subsumează unui principiu general, din moment ce, altfel, experiențele vor rămâne neconectate și nu vor putea să îi lumineze deciziile în diferite situații.

Statutul principiilor morale generale

Dancy a provocat P-G la nivelul statutului ontologic și epistemic al principiilor morale generale pe care P-G le postulează ca ghidarea principală în lumina deciziilor/acțiunilor noastre morale. Așa cum am văzut mai sus, Dancy respinge apelul la inducție și evidență ca mijloace ale accesului epistemic la aceste principii. De asemenea, el respinge utilizarea intuiției inductive pe care o face Ross. Dincolo de toate aceste aspecte, el ridică întrebări legate de însăși existența unor astfel de principii (1983). Pentru a explica statutul principiilor morale, trebuie, din nou, să mă folosesc de analogia cu câmpul științei/filosofiei științei și să mă opresc asupra viziunii oferite de înțelegerea sufistă a lui Gülen asupra principiilor și valorilor morale.

În viziunea mea, principiile morale generale care guvernează universul moral al umanității pot fi legate de legile fundamentale care guvernează Natura. Noțiunea principiilor morale care guvernează universul nostru moral nu este ceva extraordinar. Legile, regulile și instrucțiunile care dau naștere la structuri sau dau forme la nivele variate ale realității anorganice, organice, biologice și sociale sunt larg răspândite. Ele sunt proprietăți emergente ale unor sisteme complexe care apar la stadii diferite ale dezvoltării acestor sisteme. La fel ca și legile fundamentale ale fizicii care, de la Big Bang încoace au permis formarea în univers a unor structuri non-echilibru, și principiile morale de bază care au emers încă de la apariția societăților umane au făcut posibilă luarea unor decizii morale. Mai mult decât atât, la fel ca și legile fundamentale ale fizicii care se aplică în mod universal, dar care pot pune în pericol comportamentul non-universal dacă acționează în diferite medii, și principiile morale de bază pot da naștere la decizii/judecăți/acțiuni diferite în situații diferite.

Ceea ce ne îndreptățește pe noi să vorbim despre principiile morale generale sau universale ca cel formulat de Kant, și anume „trebuie să îl privim pe celălalt ca pe un scop în sine și nu mijloc” sau unul sugerat de Gülen, „nu dezamăgi niciodată pe cineva, chiar dacă ceilalți te dezamăgesc pe tine”, este faptul că ființele umane, în ciuda tuturor diferențelor determinate de factori istorici, culturali și geografici, împărtășesc o natură comună, un set de capacități sau dispoziții inerente. Aceste capacități împărtășite se manifestă în moduri vairate: prin dorința omului de conservare, prin setea lui de cunoaștere legată de mediul său fizic sau social, prin fascinația lui pentru putere, prin dragostea de libertate sau dreptate, prin abilitatea de auto-reflecție sau gândirea despre gândirea, prin puterea lui de a crea judecăți normative, și așa mai departe. Astfel de manifestări pot fi privite ca moduri în care noi, oamenii, ca organisme capabile să ne adaptăm la noi medii prin invadarea, precum și inventarea de noi nișe de mediu, ne folosim de capacitățile noastre inerente pentru a face față unor anumite presiuni sau provocări sau probleme în mediile noastre naturale sau sociale. (Popper, 1994)

Ca răspuns la aceste provocări, noi, printre alte lucruri, încercăm să surprindem principiile morale universale care guvernează mediul nostru social în același mod în care încercăm să aflăm care sunt legile naturii. Și facem acest lucru prin intermediul unor ipoteze îndrăznețe asistate de intuiția noastră. Intențiile morale, la fel ca și intuițiile științificie, în sensul unor credința non-deduse, lipsite tutore, dar, totuși, failibile, ne pot ajuta să formulăm principii morale sau să le criticăm. (Popper, 1963; Paya, 2003b). Înțelegerea noastră asupra principiilor morale, la fel ca și înțelegerea legilor naturii, se află într-o permanentă schimbare și poate deveni mai bogată cu trecerea timpului, din moment ce ființele umane strâng colectiv mai multă cunoaștere și acumulează mai multă experiență. Cu toate acestea, în același timp, la fel de bine cum putem rămâne ignoranți în ceea ce privește legile naturii, câteodată în detrimentul nostru, putem, de asemenea, să nu înțelegem corect principiile morale care susțin țesătura universului nostru moral și, drept rezultat, putem experimenta consecințe indezirabile. În domeniul eticii, la fel ca și în domeniul științei, ignoranța nu este o mângâiere. Și aici rezultatele generațiilor trecute în termenii unei înțelegeri mai bune a acestor principii ar trebui să fie transmise constant prezentului și mai ales generațiilor tinere prin intermediul unei educații și a unei formări corespunzătoare. În acest context, semnificația predării principiilor morale generale, care merge dincolo de limitele unei forme exclusive de viață, devine evidentă. În acest context poate fi mai bine apreciată valoarea unor viziuni promovate de instituții precum cea a mișcării lui Gülen. În absența unui efort concentrat de predare a principiilor morale generale, în sensul bogat al cuvântului, generațiile mai tinere vor fi forțate să le obțină printr-o cale grea care poate implica costuri personale și sociale uriașe.

1. Dancy pare că și-a schimbat opinia legată de eficiența relativă a ceea ce el pretinde a fi dubla definiție a lui Ross. În lucrarea sa din 1983, el se referă la definiția lui Ross în termenii tendinței ca „prima definiție a lui Ross”. De asemenea, el o denumește ca fiind „expunerea neoficială și mai puțin satisfăcătoare a lui Ross”. În lucrarea din 2001, în schimb, Dancy se referă la această definiție ca fiind mai promițătoare decât cealaltă expunere. Însă această schimbare de viziune nu pare a fi semnificativă pentru discuția de față.

Tweet

Whatsapp