Necesitatea dialogului între religii

În ziua de azi oamenii au multe subiecte de discuție: pericolul izbucnirii unui război sau a unor conflicte, poluarea aerului și a apei, foametea, erodarea crescătoare a valorilor morale, și lista poate continua. Așadar, apar multe alte preocupări: pacea, bucuria, ecologia, dreptatea, toleranța și dialogul. Din păcate, în ciuda măsurilor de precauție promițătoare, cei care ar trebui să se ocupe de aceste probleme, par să o facă căutând mai multe metode de a cuceri și de a controla natura și de a produce mai multe arme mortale. Materialele obscene sunt răspândite în mass-media, mai ales pe internet.

Rădăcina acestei probleme o constituie punctul de vedere materialist, care limitează foarte mult influența religiei în viața socială contemporană. Rezultatul îl reprezintă balanța dezechilibrată dintre umanitate și natură și femei și bărbați. Doar puține persoane par să perceapă armonia socială și pacea cu natura, dintre oameni, iar individul este luat în discuție doar când tărâmurile spirituale și materiale sunt împăcate. Pacea cu natura, pacea și dreptatea în societate, precum și integritatea personală, sunt posibile doar atunci când individul este împăcat cu Raiul.

Religia împacă subiecte opuse care par a fi exclusiv reciproce: religia-știința, această lume-lumea de dincolo, natura-Cărțile Divine, materialul-spiritualul, spiritul-corpul. Religia poate construi un zid de apărare împotriva distrugerilor cauzate de materialismul științific, poate așeza știința la locul său și poate pune capăt conflictelor interminabile dintre națiuni și oameni. Științele naturale, care ar trebui să ia forma unor pași de lumină care îndreaptă oamenii către Dumnezeu, au devenit o cauză a necredinței, pe o scară nemaiîntâlnită în trecut. Vestul a devenit fundamentul principal al acestei necredințe, iar creștinătatea a fost credința cea mai influențată; dialogul dintre musulmani și creștini pare a fi indispensabil.

Scopul dialogului între religiile lumii nu este de a distruge materialismul științific și punctul de vedere materialistic destrugător; din contră, chiar natura religiei cere ca acest dialog să aibă loc. Iudaismul, creștinismul, islamul, hinduismul, dar și alte religii ale lumii acceptă aceeași sursă pentru ei înșiși, iar budismul urmărește același țel. Ca musulman, accepti toți Profeții și Cărțile trimise diferitelor națiuni de-a lungul istoriei și privești credința în ele ca fiind principiul esențial de a fi musulman. Musulmanul este adeptul lui Avraam, Moise, David, Iisus și a tuturor celorlalți Profeți. O persoană care nu crede în unul dintre acești Profeți sau Cărți înseamnă că nu este musulman. Deci, recunoaștem unicitatea și unitatea de bază a religiei, care este o simfonie a binecuvântărilor și a milosteniei lui Dumnezeu, și universalitatea credinței în religie. Așadar, religia este un sistem de credințe care îmbrățișează toate rasele și credințele, un drum ce îi unește pe toți oamenii.

Indiferent de modul în care adepții își implementează credința în viața de zi cu zi, valorile general cunoscute precum iubirea, respectul, toleranța, iertarea, mila, drepturile omului, frăția și libertatea sunt slăvite de religie. Multora dintre acestea le este acordată întâietate în mesajele primite de la Moise, Iisus și Muhammad, dar și în mesajele lui Buddha, Zarathustra, Lao-Tzu, Confucius și învățaților hinduși. Indiferent de modul în care adepții își implementează credința în viața de zi cu zi, valorile general cunoscute precum iubirea, respectul, toleranța, iertarea, mila, drepturile umane, frăția și libertatea sunt slăvite de religie. Multora dintre acestea le este acordată întâietate în mesajele primite de la Moise, Iisus și Mohamed, dar și în mesajele lui Buddha, Zarathustra, Lao-Tzu, Confucius și învățaților hinduși.

Există o tradiție profetică înregistrată în literatura hadith cum că Iisus se va întoarce aproape de sfârșitul lumii. Noi nu știm dacă el va lua formă fizică, dar putem înțelege că aproape de sfârșitul vieții, valori precum dragostea, pacea, înfrățirea, iertarea, altruismul, mila și purificarea spirituală vor avea întâietate, așa cum s-a întâmplat în timpul lui Iisus. În plus, deoarece Iisus a fost trimis evreilor și deoarece toți profeții evrei au slăvit aceste valori, va fi necesar să fie stabilit un dialog cu evreii, precum și o relație apropiată și cooperare între islam, creștinătate și iudaism.

Există multe subiecte de dialog între musulmanii, creștinii și evreii devotați. Așa cum a subliniat Michael Wyshogrod, un profesor american specializat în filozofie, există la fel de multe motive teoretice ce unesc musulmanii și evreii, cât există pentru uniunea dintre evrei și creștini.1 În plus, din punct de vedere practic și istoric, lumea musulmană a avut relații mai bune cu evreii: nu a fost prea multă discriminare, nu a avut loc Holocaust, nu a existat negarea drepturilor de bază ale omului sau vreun genocid. Dimpotrivă, evreii au fost bine primiți când se aflau la greu, cum a fost situația când statul otoman i-a îmbrățișat după ce au fost expulzați din Andaluzia (Spania).

Dificultăți ale musulmanilor în dialogare

Creștinii, evreii și alții pot înfrunta dificultăți interne în dialogare. Doresc să fac un rezumat asupra motivelor pentru care musulmanilor le este greu să dialogheze. Aceleași motive sunt responsabile pentru actuala înțelegere greșită a islamului.

Fuller și Lesser au afirmat că doar în secolul trecut mult mai mulți musulmani au fost omorâți de către puterile vestice decât creștinii omorâți de musulmani de-a lungul istoriei2.Mulți musulmani par să aibă rezultate productive și cred că politicile vestice sunt clădite pentru a slăbi puterea musulmanilor. Această experiență istorică face ca și musulmanii educați să creadă că Vestul continuă agresiunea sistematică ce ține de 1000 de ani împotriva islamului, și chiar mai rău, prin metode mult mai subtile și mai sofisticate. De aceea, invitația bisericii la dialog este privită cu suspiciune.

Lumea islamică a pășit în secolul XX sub dominarea europeană, directă sau indirectă. Imperiul Otoman, apărătorul și cel mai mare reprezentat al acestei lumi, s-a prăbușit din cauza atacurilor europene. Turcia a urmat luptele musulmanilor împotriva invaziilor străine cu mare interes. Apoi, conflictele turcești interne dintre Partidul Democrat și Partidul Poporului în anii 1950 au dus la perceperea islamului de către conservatori și de unii intelectuali ca pe o ideologie de conflict, de reacție și un sistem politic; nu ca pe o religie care se adresează în primul rând inimii, spiritului și minților oamenilor. Perceperea islamului ca pe o ideologie de partid în unele țări musulmane, inclusiv în Turcia, a condus la această idee. Rezultatul a fost că seculariștii și alții au început să privească cu suspiciune toate activitățile musulmane și islamice.

Islamul este văzut de asemenea și ca o ideologie politică, deoarece a reprezentat cea mai mare dinamică în războaiele de independență ale musulmanilor. Deci, a fost identificat ca o ideologie de independență. Ideologia tinde să separe, în timp ce religia reprezintă o iluminare a minții și a credinței, bucurie și seninătate a inimiii, sensibilitate în conștiință și percepție prin experiență reală. Prin natura sa, religia pătrunde în valori esențiale ca credința, iubirea, mila și compasiunea. Reducerea religiei la o ideologie politică dură, de masă a independenței, a ridicat un zid între islam și Vest și a condus la o înțelegere greșită a islamului.

Potretul istoric al islamului conceput de Christendom a slăbit de asemenea curajul musulmanilor în a accepta dialogul între religii. Timp de secole creștinilor li s-a spus că islamul a fost o versiune crudă, distorsionată a iudaismului și creștinismului, și astfel Profetul a fost considerat un impostor, un antihrist sau un idol venerat de musulmani. Chiar și cărțile recente l-au prezentat ca pe o persoană cu idei ciudate care credea că trebuie să învingă cu orice preț și care a recurs la toate metodele pentru a acumula succes.

Dialogul este obligatoriu

Dialogul între religii este obligatoriu în ziua de azi, iar primul pas pentru a-l stabili este uitarea trecutului, ignorarea argumentelor polemice și acordarea de întâietate chestiunilor care primează, ce sunt mult mai numeroase decât cele polemice. În Vest se pot observa unele schimbări comportamentale ale unor intelectuali sau clerici în privința islamului. Trebuie să menționez în special expresia regretatului Massignon, care se referea la islam spunând: „Credința lui Avraam renăscută în Muhammad”. El credea că islamul are o misiune pozitivă, aproape profetică în lumea post creștină, deoarece: „Islamul este religia credinței. Nu este o religie a credinței naturale în Dumnezeul filozofilor, ci a credinței în Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Ismail, credința în Dumnezeul nostru. Islamul este un mister măreț al Voinței Divine.” El a crezut în autoritatea divină a Coranului și a profetismului lui Muhammad.3

De asemenea, și perspectiva Vestului asupra Profetului nostru s-a îmbunătățit. Împreună cu clericii creștini și oamenii religioși, mulți gânditori vestici precum Charles J. Ledit, Y. Moubarac, Irene-M. Dalmais, L. Gardet, Normal Daniel, Michel Lelong, H. Maurier, Oliver Lacombe și Thomas Merton au exprimat păreri pozitive atât pentru islam cât și pentru Profetul nostru, și au susținut îndemnul la dialog.

Nu poate fi ignorată nici declarația finală despre islam al Celui de-al Doilea Consiliu de la Vatican, cel care a început procesul de dialogare. Acest lucru înseamnă că atitudinea bisericii catolice față de islam s-a schimbat. În final, declarația scrisă a fost numită O declarație privind relațiile bisericii cu religiile non-creștine, iar Consiliul a declarat:

„În lumea de azi, care devine din ce in ce mai mică și în care relațiile au devenit mai strânse, oamenii așteaptă răspunsuri de la religie în ceea ce privește enigmele naturii umane, ce le îndoaie inimile. Ce este omul? Care este scopul acestei vieți? Ce reprezintă bunătatea și care este recompensă ei? Care este sursa și scopul suferinței? Care este calea spre fericire? Ce este moartea, care este scopul judecății după moarte și primirii recompensei faptelor făcute pe Pământ? Care este misterul începutului și sfârșitului existenței?”

El a mai afirmat de asemenea că Biserica Catolică a lăudat laturile umane, bune, adevărate ale acestor religii:

„Biserica le spune că, pentru a salva înțelesul religiei și al slujirii lui Dumnezeu în societatea modernă, o necesitate și o nevoie de civilizație adevărată, aceasta trebuie să-și asume poziția de avocat al drepturilor lui Dumnezeu asupra omului.”

Ca rezultat final, declarația scrisă a fost numită "O declarație privind relațiile bisericii cu religiile non-creștine", iar Consiliul a declarat:

„În lumea de azi, care devine din ce in ce mai mică și în care relațiile au devenit mai strânse, oamenii așteaptă răspunsuri de la religie în ceea ce privește enigmele naturii umane, ce le îndoaie inimile. Ce este omul? Care este scopul acestei vieți? Ce Reprezintă bunătatea și ce recompensă aduce? Care este sursa și scopul suferinței? Care este calea spre fericire? Ce este moartea, care este scopul judecății după moarte și primirii recompensei faptelor făcute pe Pământ? Care este misterul începutului și sfârșitului existenței?”

După ce s-a afirmat că diferite religii încearcă să răspundă acestor întrebări prin propriile lor moduri, și că Biserica nu respinge întru totul valorile altor religii, Consiliul încurajează creștinii să poarte dialog cu membrii altor religii:

„Biserica își încurajează copiii, odată cu credința și traiul ca creștini, să încerce să înțeleagă și să îi sprijine cu grijă, milă, dialog și cooperare pe cei care urmează alte religii și să îi încurajeze să-și dezvolte valorile spirituale, morale și socio-culturale.”4

Un alt punct important de a fi menționat este că Papa Ioan Paul al doilea recunoaște, în articolul său Pășirea Pragului Speranței că (în ciuda neglijenței musulmanilor), sunt tot musulmanii cei care Îl venerează pe Dumnezeu în modul cel mai bun și mai adecvat. El amintește cititorilor săi că musulmanii ar trebui să fie un exemplu pentru creștini.

Rezistența islamului în fața ideologiilor materialiste și rolul său important în lumea modernă a uimit mulți critici Vestici. Iată ce afirmă E. H. Jurji:

„Cu respectul de sine, stăpânirea de sine și entuziasmul realist, în lupta pentru solidaritate împotriva ideologiilor rasiste și marxiste, în denunțarea viguroasă a exploatărilor, precum și în predicare mesajului pentru o umanitate sângerândă, islamul se confruntă cu lumea modernă într-un sens propriu misiunii. Nefiind distrus de o cantitate mare de subtilități teologice și nefiind îngropat sub o povară grea de dogme, acest sens al misiunii își trage forțele dintr-o completă convingere asupra relevanței islamului.”5

Musulmanii și vesticii s-au luptat timp de aproape 1.400 de ani. Din perspectiva vestică, islamul a amenințat și a deschis multe porți vestice, aceste lucruri nefiind uitate niciodată. Acestea fiind spuse, faptul că această luptă face ca musulmanii să se opună Vestului, nu va aduce beneficii islamului sau musulmanilor. Vestul nu poate distruge islamul sau teritoriile musulmane, iar armatele musulmane nu mai pot mărșălui în Vest.

Pe lângă asta, pe măsură ce această lume devine din ce în ce mai globalizată, ambele pări simt nevoia de a avea o relație de dăruire reciprocă. Vestul dispune de supremație științifică, tehnologică, economică și militară. Însă, islamul dispune la rândul său de factori mult mai importanți: fiind reprezentat de Coran și de sunna, a reținut prospețimea credințelor sale, a lucrurilor bune și moralitatea așa cum au fost dezvăluite de-a lungul ultimelor paisprezece secole. În plus, are potențialul de a insufla spirit și viață musulmanilor, amorțiți timp de multe secole, la fel ca și în alți oameni adânciți în mlaștina materialismului.

Așa cum religia nu a scăpat încă de violența necredinței bazate pe știință și filozofie, nimeni nu poate garanta că această furtună nu va ataca și mai dur în viitor. Aceștia, dar și alți factori nu permit musulmanilor să privească și să prezinte islamul doar ca pe o ideologie politică sau ca pe un sistem economic. Musulmanilor nu le este nici măcar permis să privească Vestul, creștinismul, iudaismul, dar nici celelalte mari religii ca budismul, dintr-o perspectivă istorică și să-și definească atitudinile în conformitate cu asta.

Atunci când cei care au adoptat islamul ca pe o ideologie politică, nu ca pe o religie în adevăratul ei sens și funcție, își revizuiesc activitățile și atitudinile așa numite islamice, în special pe cele politice, vor putea descoperi că forța care îi conduce este de obicei reprezentată de furie și ostilitate naționale sau de motive similare.

Dacă așa stau lucrurile, trebuie să acceptăm islamul și să adoptăm o atitudine islamică ca punct fundamental de început pentru a acționa, mai degrabă decât să trăim în situația opresivă actuală. Profetul a definit adevărații musulmani ca cei care nu rănesc niciodată pe ceilalți cu cuvintele sau acțiunile lor și cei mai demni de încredere reprezentanți ai păcii universale. Musulmanii călătoresc peste tot cu acest sentiment sublim pe care ei îl hrănesc în spiritele lor. Aceștia sunt amintiți ca simboluri ale siguranței, nu ale suferinței și tristeții. În ochii lor nu se pot vedea lucruri dăunătoare ca acuzările false, insultele sau ridiculizarea.

Punctul nostru de început trebuie să aibă o bază islamică. Musulmanii nu pot acționa prin partizanism ideologic sau politic pe care apoi să îl îmbrace în ornamente islamice sau să prezinte doar simple dorințe sau idei. Dacă putem depăși această tendință, va putea fi cunoscută adevărata imagine a islamului. Actuala imagine a islamului este distorsionată și este rezultatul folosirii lui neadecvate, atât de către musulmani, dar și de către non-musulmani pentru a-și atinge propriile țeluri, îi sperie atât pe musulmani, cât și pe non-musulmani.

Sidney Griffith subliniază o idee importantă în legătură cu viziunea Vestului asupra islamului: „În universitățile americane islamul nu este predat ca religia în școlile teologice, ci ca un sistem politic în științele politice sau în departamentele de relații internaționale. O astfel de percepție se găsește și printre segmentele vestice ale lumii islamice și ale non-musulmanilor din Asia și Africa. Deși este destul de ciudat, multe grupuri care s-au plasat sub eticheta islamului, exportă și chiar întăresc această imagine.”

Chemarea islamică universală la dialog

În urmă cu două secole, Islamul a făcut cea mai mare chemare ecumenică pe care lumea a văzut-o vreodată. Coranul cheamă oamenii Cărții7

Spune:

„Voi oameni ai Cărții! Veniți la un Cuvânt ce deopotrivă este între noi și voi. Noi nu ne închinăm decât lui Dumnezeu, nu-I alăturăm nimic, nimeni dintre noi nu-i ia drept stăpâni pe alții în afara lui Dumnezeu.” Dacă întorc spatele, spune-le: „Mărturisim că noi suntem musulmani supuși lui Dumnezeu.”

Această chemare, care s-a produs în al nouălea an al Hijrei, începe cu „la” („nu”) în declararea credinței „La ilaha illa Allah” („Nu există altă zeitate în afară de Dumnezeu”). Mai mult decât o comandă de a face ceva pozitiv, este un îndemn de a nu face anumite lucruri, astfel încât discipolii religiilor dezvăluite puteau să depășească separarea lor reciprocă. Chemarea a reprezentat cea mai cuprinzătoare afirmație asupra căreia toți membrii celorlalte religii au putut fi de acord. În caz că această chemare ar fi fost respinsă, musulmanii trebuiau să răspundă: „Tu cu religia ta, eu cu religia mea” (109:6). Asta înseamnă că, dacă tu nu răspunzi chemării, noi ne plecăm în fața lui Dumnezeu. Ne vom continua drumul pe calea pe care am acceptat-o și te vom lăsa pe tine să urmezi propriul tău drum.

Muhammed Hamdi Yazır, un interpret al Coranului de origine turcă, a făcut următoarele observații interesante în privința versetului:

„S-a arătat cum diverse științe, națiuni, religii și cărți pot uni într-o conștiință esențială și într-un cuvânt al adevărului, și cum Islamul a arătat tărâmului uman o asemenea cale larg deschisă, adevărată de salvare și de lege a dreptății. A fost demonstrat cum aceste lucruri nu sunt limitate la lumea arabă sau non-arabă. Progresul religios este posibil nu prin îngustarea științelor și separarea lor unele de celelalte, ci prin faptul că ele sunt universale și vaste.”8

Islamul ne-a oferit în dar conștiința amplă, această cale vastă de salvare și această lege a libertății. Bediüzzaman Said Nursi explică acest scop larg al islamului printr-o observare contemplativă pe care a avut-o în Moscheea Baiazid din Istanbul:

„Odată m-am gândit la pronumele «noi» din versetul:

Noi pe Tine te mărim, și doar Ție Îți cerem ajutorul (1:5),

Iar inima mea a dorit să știe de ce s-a folosit pronumele «noi» în loc de «eu». Dintr-o dată, am descoperit virtutea și secretul rugăciunii congregaționale din pronumele «noi». Am observat că, facându-mi rugăciunea o dată cu congregația în Moscheia Baiazid, fiecare individ de acolo a devenit un mediator pentru mine și în tot timpul în care recitam Coranul acolo, toți deveniseră martorii mei. Am primit curaj din servitutea intensă a congregației pentru a-mi putea exprima robia insuficientă Puterii Divine. Deodată, o altă realitate mi-a fost dezvăluită: toate moscheile Istanbulului s-au unit și s-au supus Moscheii Baiazid. Am simțit că acestea mi-au întărit cauza și m-au inclus în rugăciunile lor. În acel moment m-am văzut în moscheea pământeană, în rândurile circulare din jurul Kaabei. Am spus: «Slăvit fie Domnul Lumilor. Am avut atât de mulți intermediari; ei spun același lucru pe care eu l-am spus în rugăciunea mea, iar ei m-au întărit.» Am simțit apoi că stăteam în poziție de rugăciune în fața Kaabei. Profitând de această situație, am luat acele rânduri de închinători ca martori și am spus: «Nu există altă zeitate în afară de Dumnezeu, iar Muhammad este Mesagerul Său.» Am încredințat această mărturie de credință Pietrei Negre Sacre. Când am părăsit acel loc, un alt văl s-a îndepărtat. Am văzut că congregația în care eram s-a separat în trei cercuri. Primul cerc era compus dintr-o congregație mare de musulmani credincioși și din cei care cred în Unitatea și Existența lui Dumnezeu. Al doilea cerc era alcătuit din toate ființele care efectuează cea mai mare rugăciune și invocare a lui Dumnezeu. Fiecare specie săvârșea propria sa invocare a lui Dumnezeu, iar eu eram în acea congregație. În al treilea cerc am putut vedea un tărâm uimitor care era micuț, dar în realitate foarte mare din perspectiva obligațiilor pe care le aveau și a calității sale. Începând cu particulele din corpul meu, în sens extern, exista o adunare ocupată cu demonstrarea servituții și a recunoștinței. Pe scurt, pronumele «noi» din expresia «noi Te venerăm» era adresat acestor trei adunări. Mi l-am imaginat pe Profet (pacea și binecuvântarea fie asupra lui), ca pe traducător și propagator al Coranului în Medina, de unde striga, adresându-se umanității: «O, oameni! Venerați-L pe Dumnezeu!» (2:21). Ca toți de altfel, am auzit această comandă înăuntrul spiritului meu, iar toți cei din adunare au replicat: «Noi doar pe Tine te venerăm»"9

Cum să interacționăm cu adepții altor religii

În Coran, Dumnezeu spune:

„Aceasta este Cartea, ghidarea fie cu cei pioși.” (2:2)

Apoi se explică cine anume sunt cei pioși:

„Cine crede în Nevăzut, se roagă, dau danie, cred în ce Noi v-am trimis, iar în inimile lor există siguranța Zilei de Apoi.”(2:3-4)

La început, folosind un stil delicat și ușor indirect, Coranul îndeamnă oamenii să accepte foștii profeți și cărțile lor. Impunându-se o astfel de condiție la începutul Coranului, mi se pare foarte importantă atunci când mă gândesc la dialogul cu adepții altor religii. Într-un alt verset, Dumnezeu poruncește:

„Și discută cu oamenii Cărții prin mijloace adecvate și nu prin dispute.” (29:46)

Acest verset descrie metoda și modul de abordare care trebuie folosite în dialogare. Punctul de vedere al lui Bediüzzaman asupra formei stilului de dezbatere sunt foarte importante: „Orice persoană care se bucură că și-a învins oponentul într-o astfel de dezbatere, nu dă dovadă de compasiune.” El continuă să explice: „Nu câștigi nimic printr-o astfel de înfrângere. Dacă tu ai fi cel învins, ți-ai fi corectat greșelile.” Dezbaterile nu trebuie să aibă loc din orgoliu, ci pentru a face ca adevărul să iasă la suprafață. În Coran se mai spune:

„Dumnezeu nu vă oprește de la a fi buni și drepți cu cei care nu s-au războit cu voi pe credință și iubește pe cei nepărtinitori.” (60:8)

Potrivit unora, unele versete îi critică aspru pe oamenii Cărții. În realitate, această critică se adresează celor cu comportamente neadecvate, gândire greșită, ce resping adevărul, crează situații ostile și au caracteristici neplăcute. Biblia conține critici chiar mai dure pentru aceste atribute. Oricum, după acest critici dure și amenințări, se folosesc o serie de cuvinte drăguțe pentru a trezi inimile la realitate și către adevăr și pentru a sădi în ele speranță. Critica Coranului și denunțarea unor atitudini și comportamente găsite în rândul evreilor, creștinilor și politeiștilor au fost direcționate și spre musulmanii care s-au complăcut în ele. Atât companionii Profetului, cât și tâlcuitorii Coranului au fost de acord asupra acestui fapt.

Religiile ce provin de la Dumnezeu se opun cu strictețe dezordinii, înșelăciunii, conflictului și opresiei. În adevăratul sens al cuvântului, islamul înseamnă pace, siguranță și bunăstare. Bazându-se în mod natural pe pace și pe armonia lumească, islamul privește conflictul sau războiul ca pe niște lucruri absurde care trebuie controlate. O excepție este în cazul auto-apărării, ca în cazul corpului care încearcă să înfrângă germenii care îl atacă. Auto-apărarea trebuie să urmeze anumite reguli orientative. Islamul a insuflat întotdeauna pace și bunăstare. Considerând războiului un accident, islamul stabilește reguli care îl balanțează și îl limitează. De exemplu, dreptatea și pacea lumească sunt bazele:

„Nu lăsa ura celorlalți pentru tine să te îndepărteze De la dreptate, spre drumul greșit.” (5:8)

Islamul a dezvoltat o linie de apărare bazată pe principiile ce protejează religia, viața, proprietatea, mintea și reproducerea.

Vieții umane îi este acordată cea mai importantă valoare în islam. Omorârea unei persoane este privită ca omorârea întregii omeniri deoarece prin acest lucru se poate pune în lumină că orice om poate fi omorât. Cain, fiul lui Adam, a fost primul ucigaș. Deși numele lor nu sunt menționate în Coran sau în sunna, aflăm din Biblie că o neînțelegere între Cain și Abel a dus la omorârea pe nedrept al celui din urmă. Astfel a început epoca vărsărilor de sânge. Din acest motiv un hadith îl înfățișează pe Mesagerul lui Dumnezeu spunând: „Când un om este omorât pe nedrept, o parte din păcatul omorârii lui este atribuit fiului lui Adam, Cain, căci el a deschis umanității poarta de a ucide pe nedrept.” În Coran se mai spune că cel care omoară o persoană pe nedrept, a omorât de fapt toată umanitatea, iar cineva care îl salvează pe acel om îi salvează de fapt pe toți (5:32).

Iubire, Compasiune, Toleranță și Iertare: stâlpii de bază ai dialogului

Religia îndeamnă la iubire, compasiune, toleranță și iertare. De aceea, doresc să dezvolt câteva idei pe baza acestor valori universale fundamentale.

Iubirea este sentimentul absolut din orice ființă, lumina cea mai radiantă, puterea măreață ce poate ține piept oricărei forțe. Ea înalță sufletele ce o absorb și le pregătește pentru călătoria spre eternitate. Cei ce iau contact cu eternitatea prin iubire, își dau silința să sădească în toate celelalte suflete ceea ce ele primesc de la eternitate. Ele își dedică viețile acestei îndatoriri sacre și îndură multe de dragul ei. Așa cum rostesc „dragoste” cu ultima suflare, tot la fel o respiră în Ziua Judecății de Apoi.

Altruismul, sentiment uman preamărit, generează dragoste. Oricine contribuie la această iubire este eroul umanității, cineva care a dezrădăcinat orice sentiment personal de ură. Acești eroi continuă să trăiască chiar și după moarte. Aceste suflete elevate, care aprind în fiecare zi torțe de dragoste în lumile lor interioare și fac din inimile lor o sursă de iubire și altruism, sunt bine primiți de către oameni. Ei primesc dreptul la viață eternă de la Curtea Nobilă. Nici moartea și nici sfârșitul nu vor putea șterge amintirea lor.

Modul cel mai direct de a ajunge la inima cuiva este prin a-i oferi dragoste, așa cum proceda și Profetul. Cei care folosesc această metodă nu vor fi respinși. Chiar dacă unii îi resping, mult mai mulți îi îmbrățișează. Odată ce sunt primiți prin dragoste, nimic nu îi poate împiedica să își atingă țelul.

Totul în Univers poate fi considerat o simfonie de compasiune. O ființă umană trebuie să arate compasiune tuturor ființelor, deoarece aceasta este o cerință pentru a fi considerat om. Cu cât mai mulți oameni arată compasiune, cu atât sunt mai slăviți; cu cât recurg la răutăți, acte de cruzime și opresie, cu atât mai mult sunt umiliți. Acest tip de oameni devin o rușine pentru umanitate. Aflăm de la Profet că o femeie care era prostituată a ajuns în Paradis doar pentru că a dat apă unui câine care murea de sete, în timp ce alta a mers în iad deoarece a lăsat o pisică să moară de foame.

Iertarea este o mare virtute. Ea nu poate fi considerată parte distinctă a pietății sau pietatea parte separată de iertare. Cu toți știm următoarea zicală: „Greșelile celor mici, iertarea de la cei mari!” Cât de adevărată este această zicală! A fi iertat înseamnă a repara o greșeală, reprezintă o întoarcere la esență și regăsirea de sine. De aceea, cel mai plăcut lucru în ochii Milosteniei Divine este fapta ce se ascunde în spatele acestei reveniri și a căutării.

Toată creația, însuflețită sau neînsuflețită, a cunoscut iertarea prin oameni. La fel cum Dumnezeu și-a arătat puterea de a ierta prin intermediul oamenilor, așa a pus în inimile lor frumusețea puterii de a ierta. Adam, primul om, a decăzut - asta este o condiție umană - dar Dumnezeu i-a oferit iertarea ca pe o mână de ajutor și l-a ridicat apoi la rangul de Profet.

Atunci când oamenii greșesc, urcând pe muntele magic al căutării iertării și depășind rușinea păcatului personal și a disperării, ei ating milostenia infinită și trec peste greșelile celorlalți. Iisus a spus unei adunări de oameni care doreau să lovească cu pietre o femeie: „Dacă vreunul dintre voi este fără de păcate, acela să fie cel care aruncă cu pietre în ea.” 10 Deci, poate o persoană care înțelege acest punct de vedere, să dea cu pietre într-o femeie, când ea însuși ar putea fi pietruită?

Răutatea și ura sunt semințele iadului împrăștiate printre oameni de către Cel Rău. Contrar celor care încurajează astfel de sentimente și care transformă Pământul în Iad, noi ar trebui să le oferim iertare celor ale căror probleme îi adâncesc în prăpastie. Numărul celor care nu iartă și nici nu tolerează au făcut ultimele două secole cele mai oribile din toate timpurile. Dacă asemenea oameni sunt cei care ne vor conduce în viitor, acesta va fi unul de temut. Deci, cel mai mare dar pe care generația de azi îl poate oferi copiilor și nepoților este să îi învețe cum să ierte, chiar și cele mai dezastruoase caractere sau evenimente urâte. Suntem de părere că iertarea și toleranța vor vindeca multe dintre rănile noastre, doar dacă această unealtă cerească se află în mâinile celor care îi înțeleg scopul.

Toleranța noastră ar trebui să fie atât de largă, încât noi să avem puterea să închidem ochii în fața greșelilor celorlalți și să iertăm tot ceea ce trebuie iertat. Chiar și atunci când drepturile noastre inalienabile ne sunt încălcate, noi ar trebui să respectăm valorile umane și să instaurăm dreptatea. În fața celor mai aspre gânduri sau idei crude, trebuie să răspundem precum făcea Profetul, cu bunătate, cu grijă și fără să exagerăm. Ar trebui să facem asta pentru a putea atinge inimile celorlalți oameni, cu inimă bună, comportament plăcut, tandru. O asemenea toleranță ne menține inimile în formă, precum și spiritul și conștiința.

Toleranța, pe care uneori o folosim în locul respectului, al milei sau al generozității, este cel mai esențial element dintre sistemele morale. Ea constituie de asemenea și o importantă sursă de disciplină spirituală și o virtute a femeilor și bărbaților ce pot atinge perfecțiunea.

Prin toleranței, meritele credincioșilor ating o nouă semnificație și devin infinite, iar greșelile se pierd în neant. De fapt, comportamentul Celui care se află dincolo de timp și spațiu trece mereu prin prisma toleranței, iar noi o așteptăm să ne îmbrățișeze. Această îmbrățișare este atât de largă încât iată, o prostituată care a oferit apă unui câine însetat a putut atinge „soneria” Porții Milosteniei și s-a găsit într-un coridor care ducea spre Rai. Grație iubirii nemărginite pe care o avea pentru Dumnezeu și pentru Profetul său, un alcoolic s-a lepădat de acesta pentru a deveni companion al Profetului.

Ne dorim să fim priviți prin această prismă și așteptăm ca brizele iertării să bată mereu în jurul nostru. Toți dorim să ne privim viitorul și prezentul prin atmosfera toleranței, care topește și transformă, curăță și purifică, și apoi pășește spre viitor fără teamă. Nu ne dorim ca prezentul să ne fie criticat sau  să ne umbrească viitorul. Toți dorim dragoste și respect, sperăm la toleranță și la iertare și așteptăm să fim înconjurați de sentimente de afecțiune. În schimbul poznelor pe care le facem acasă, așteptăm toleranță și iertare de la părinții noștri, de la profesorii de la școală în schimbul celor făcute la școală, de la victimele inocente ale nedreptăților noastre, de la judecătorul tribunalului și de la Judecătorul Judecătorilor (Dumnezeu) din celui mai mare tribunal.

Oricum, este foarte important să merităm ceea ce așteptăm să primim. O persoană care nu iartă, nu se poate aștepta să primească iertare. Un individ care nu iubește, nu va primi dragoste. Cel care nu îmbrățișează umanitatea cu toleranță și iertare, nici el nu le va primi la schimb. Dacă adevărații musulmani și-ar continua drumul și ar tolera blestemele prin principii coranice precum: când întâmpină comportamente dizgrațioase, pășesc peste ele și le tolerează, alții vor fi cei care vor instaura dreptatea destinului asupra celor care blesteamă.

Ultimul cuvânt

Cei care doresc să reformeze lumea trebuie mai întâi de toate să se reformeze pe ei înșiși. Pentru a-i putea aduce pe ceilalți pe drumul care duce spre o lume mai bună, ei trebuie să-și purifice lumile interioare compuse din ură, ciudă și gelozie și să își împodobească lumile exterioare cu virtute. Persoanele care nu dețin control de sine sau disciplină, care au dat greș în a-și rafina sentimentele, pot părea atractivi la o primă vedere. Cu toate acestea, ei nu vor putea să îi inspire pe ceilalți, iar sentimentele de care dispun vor dispărea treptat.

Frumusețea, bunătatea, sinceritatea și virtutea reprezintă esența acestei lumi și a umanității. Orice s-ar întâmpla, într-o bună zi lumea va găsi această esență. Nimeni nu poate împiedica acest lucru.

Note de final

Acest articol a fost prezentat pentru prima oară ca document în Parlamentul religilor lumii, Cape Town, decembrie 1-8, 1999. A apărut ca ediție revizuită în Turkish Daily News (ianuarie 11-12, 2000) și în The Fountain 3:31 (iulie-septembrie 2000) : 7-8.

  1. Ismail, R. Faruqi, İbrahimi Dinlerin Diyaloğu, (tradus), İstanbul, 1995, 51-53. Publicat în original la Dialogul Credințelor Avramice.
  2. Graham E. Fuller and Ian O. Lesser, Kuşatılanlar-İslam ve Batı’nın Jeopolitiği, (tradus), Istanbul, 1996, 41-42. Publicat original în O stare de asediu: Geopolitica Islamului și Vestul.
  3. Sidney Griffith, “Sharing the Faith of Abraham: The ‘Credo’ of Louis Massignon,”
  4. Islam and Christian-Muslim Relations 8, no. 2:193-210.
  5. Tradus din Suat Yıldırım, “Kiliseyi İslam ile Diyalog İstemeye Sevkeden Sebepler”
  6. (Ce a făcut ca biserica să dialogheze cu Islamul?) (tradus), Yeni Ümit, no 16, 7.
  7. Abu’l-Fazl Ezzati, İslam’ın Yayılış Tarihine Giriş (tradus), İstanbul, 1984, 348.
  8. Sidney Griffith, Zaman.
  9. Sub numele de Oamenii Cărții, acest termen este folosit de obicei pentru a face referire la creștini și evrei, la concepte tradiționale islamice, în termeni generali, la alte sisteme de credință precum zoroastrienii, budiștii sau hindușii, deoarece stâlpii lor de credință sunt asemănători cu ai Islamului.
  10. Elmalılı Hamdi Yazır, Hak Dini Kur’an Dili, Istanbul, 2:1131-32.
  11. Said Nursi, Scrisorile, a 29-a scrisoare.
  12. Evanghelia lui Ioan, capitolul 8, versetul 7.
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2022 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.