Rivalitatea, invidia și dorința de a face bine ─ o întrecere

Cum facem diferenţa între rivalitate şi invidie? Ce părere aveţi despre faptele de milostenie şi pomenile dăruite în mod public de către unii oameni importanţi din domeniul caritativ pentru a-i inspira pe alţii şi a le stimula generozitatea, în timp ce alţii nu alţii nu reacţionează decât cu invidie faţă de generozitatea de care aceştia dau dovada?

Dorinţa de a rivaliza (gibta) este dorinţa de a avea parte de aceleaşi binecuvântări pe care le are altcineva fără a-şi dori ca respectiva persoană să fie deposedată de ele; apreciază calităţile şi realizările demne de admiraţie ale celorlalţi. Invidia (hasad), însă, este neputinţa de a suporta succesele altora sau de a recunoaşte favorurile şi virtuţile cu care sunt binecuvântaţi; înseamnă dorinţa ca ceilalţi să nu aibă parte de acele favoruri sau condiţii bune, dar şi dorinţa de a le avea pe toate doar pentru sine. Prin urmare, invidia implică resentiment, indignare şi gelozie, în timp ce dorinţa de a rivaliza implică admiraţie. Într-unul din proverbe, dat ca exemplu de hadith de către Mesagerul lui Dumnezeu (pacea și binecuvântarea fie asupra lui), se spune: „Credincioşii admiră, ipocriţii invidiază.” Prin aceasta, se trasează o limită pentru credincioşi pentru ca ei să nu meargă mai departe de faza de admiraţie, iar nouă ni se spune că gelozia îi face pe ipocriţi să se zvârcolească într-o durere permanentă.

Rivalitatea ─ o formă inofensivă a invidiei

De asemenea se spune că Profetul Muhammad (pacea și binecuvântarea fie asupra lui), a spus: „Nu sunt decât două situaţii de invidiat: o persoană căreia Dumnezeu i-a dat bogăţie, iar aceasta o cheltuieşte cu chibzuinţă şi o persoană căruia Allah i-a dat înţelepciune (cunoştinţe religioase), iar aceasta îşi conformează viaţa şi transmite învăţăturile mai departe.”1 Este inofensiv să admiraţi pe cei care, după ce au învăţat religia bine şi au aplicat-o în viaţa lor, îi luminează şi pe alţii cu ale lor cunoştinţe pe care le-au transformat în izvor de înţelepciune. Ei se comportă ca interpreţi autentici ai adevărurilor exprimate de Coran, comunicându-le verbal cât, dar şi punându-le în practică. Astfel, cineva ar putea spune: „Ce-aş vrea să fiu ca el! Îmi doresc să cunosc mai multe concepte religioase, astfel încât propria mea viaţă să fie iluminată şi să le pot spune şi altora!” Un astfel de gest este şi un act de merit personal, întrucât este, într-un fel, autoanaliză. Fiind conştienţi de nevrednicia noastră am putea fi motivaţi să depunem mai mult efort şi chiar să ne rugăm mai mult, astfel devenind plini de sentimente înălţătoare. Nu este greşit să admirăm oamenii prosperi care au devenit mai bogaţi, dar şi mai generoşi, care dăruiesc din ceea ce le-a dat Allah cu inimă largă, din iubire, care nu se mulţumesc niciodată cu cât au dat de pomană, ca şi cum ar fi dependenţi de bunăvoinţă. Ca şi în situaţia precedentă, s-ar putea spune: „Ce-aş vrea să am aceleaşi resurse, ca să pot şi eu face o donaţie la fel de generoasă ca el. Îmi doresc să fi construit o şcoală şi să ofer burse pentru sute de studenţi aşa cum a făcut el.”

Totuşi, în hadithul de mai sus, Profetul, pace fie cu el, foloseşte termenul de „invidie” în loc de „dorinţa de a rivaliza”, accentuând faptul că admiraţia faţă de ceilalţi este de asemenea o stare sufletească ce se apropie de gelozie. Indiferent cât de inofensivă sau chiar favorabilă poate fi aceasta, dorinţa de rivalizare este la limita cu invidia, făcând ca teritoriul său să nu fie chiar aşa de sigur de păşit. Incapacitatea de a defini limitele admiraţiei pot da în gelozie şi invidie. De exemplu, dacă admirăm un prieten care este bazat pe domeniul religiei, care are o sănătate de invidiat şi care are un comportament ireproşabil, este foarte bine atâta vreme cât nu trece frontiera comparaţiei şi se transformă în competiţie, spunându-ne: „El cum de ştie atât de multe lucruri de care eu n-am auzit? Cum de poate să predea învăţăturile de credinţă mai bine decât mine?”

Prin urmare credincioşii trebuie să păstreze o distanţă între sinele lor şi admiraţie, care este adiacentă cu invidia şi de care o desparte un văl subţire. Ei trebuie să fie mulţumiţi cu ce le-a fost rânduit; nu trebuie să se plângă de soarta lor, chiar şi dând cel mai mic semn de dezamăgire emoţională; ei nu trebuie să vadă pe nimeni altcineva ca rival, ci să se străduiască să atingă cel mai înalt potenţial de virtute.

Merinde livrate în toiul nopţii

În cartea sa Principii pentru sinceritate, Bediüzzaman Said Nursi, avertizează asupra stârnirii invidiei (fraţilor şi surorilor), afişând ostentativ calităţile (pe care le posedaţi)”, definind responsabilităţile ce apasă pe umerii celor ce sunt admiraţi. Dacă ne lăudăm la nesfârşit şi aducem mereu subiectul despre realizările noastre, atribuindu-ne succese şi apărând permanent în faţă, nu facem decât să păşim în zona interzisă. O asemenea persoană poate că nu va invidia o altă persoană, însă cu această atitudine îşi atrage gelozia celorlalţi, stârnindu-le invidia.

Tocmai din acest motiv, lauda virtuţilor personale este considerată neadecvată în cultura musulmană, dezvoltându-se astfel o tradiţie a angajării în opere caritabile în ascuns. Pomenile se depuneau în anumite locuri care nu erau la vedere şi nici la îndemâna celorlalţi, astfel încât numai săracii puteau să vină şi să îşi însuşească ceea ce aveau nevoie. De exemplu, în anumite puncte ale oraşului au fost înălţaţi stâlpi pentru pomeni, care aveau aproximativ doi metri, cu o cavitate la partea superioară; nu se putea discerne uşor cine lăsa şi cine lua pomana, astfel încât cei săraci nu se simţeau prost, nu li se răneau sentimentele şi nu le era stârnită invidia. Fundaţiile erau instrumente pentru transferul de donaţii de la binefăcători către cei săraci fără a le provoca vreo jenă sau reproş pentru cei din urmă, în timp ce prima categorie era scutită de ostentaţie şi aroganţă.

În islam, intenţia de a nu afişa rugăciunile şi pomenile pe care le face cineva este foarte importantă. Profetul a declarat că Dumnezeu nu acceptă nimic de la cineva care face fapte bune ca să fie văzut de alţii, care se dă în vânt după spectacol, nici de la vreun filantrop care face ia peste picior beneficiarul pentru favorurile primite. Practicarea faptelor de caritate în secret şi pomenile date fără a da de ştire altora este o bună metodă de a scăpa de dorinţa de a fi lăudat de alţii. Există multe persoane care îi ajută pe alţii în secret, după care dispar în mod misterios fără ca măcar să-şi spună numele faţă de sărmanul căruia i-a oferit o oarecare uşurare. Mulţi dintre nobilii noştri strămoşi au făcut eforturi uriaşe pentru a evita ostentaţia, lauda şi a-i face pe alţii să se simtă îndatoraţi în vreun fel; unii dintre ei, fără a fi văzuţi, au lăsat pur şi simplu pomana lor în calea sărmanului sau oriunde se ştia că o să se aşeze acesta/aceasta. Alţii au pus bănuţi în buzunarul vreunui cerşetor care dormea, în timp ce alţii au adus în spate saci cu alimente, pe care le-au lăsat pe treptele casei celor nevoiaşi.

Imam Ali Zaynul Abidin, unul din nepoţii Profetului, a fost unul din sufletele eroice. În timpul când a trăit acest om binecuvântat care şi-a dedicat viaţa adevăratei slujiri a lui Dumezeu cel Atotputernic, societatea suferea de o sărăcie de nesuportat. Mulţi dintre cei sărmani găseau în faţa uşii alimente şi haine de care aveau disperată nevoie însoţite de un bileţel care le permitea să se folosească de ele fără niciun cost. Nu ştiau cine lăsa sacii respectivi până într-o dimineaţă, după mulţi ani, când nu au mai găsit nimic în faţa uşii. Nimeni nu mai primise nimic în noaptea aceea. Oamenii se întrebau care să fi fost motivul, iar la scurt timp au auzit pe cineva strigând „Imam Ali a murit!” Cel care i-a spălat trupul neînsufleţit înainte de a fi înmormântat a văzut că pe spatele imamului se formase o bătătură uriaşă. Imamul cărase saci cu alimente şi haine pentru săraci timp de 27 de ani şi nimeni nu aflase de acest lucru. Nu asta conta, căci singurul scop era doar să-i fie plăcut lui Dumnezeu, iar El ştia cu ce se ocupa Zaynul Abidin.

Oameni de genul lui Zaynul Abidin şi-au stabilit ca scop să fie plăcuți de Dumnezeu şi au ales să alerge fără să concureze pe pista slujirii. Aşa cum ei nu au invidiat pe nimeni, tot la fel au fost atenţi să nu provoace pe nimeni, contaminându-şi darurile cu ostentaţie, lăudăroşenie şi îndatorare. Acesta era felul lor de investi în Viaţa de Apoi şi a-şi câştiga bunăvoinţa lui Dumnezeu, iar Coranul descrie acest lucru ca fiind tanafus.

Scopul este cupa veşniciei

Tanafus este folosit în următorul verset: „Iar în ceea ce priveşte aceasta (binecuvântare a Paradisului), este bine ca cei care aspiră (la lucruri de mare valoare), să aspire ca şi cum ar fi la concurs (unii cu alţii).” (Mutaffifin 83:26) Acesta se referă la admiraţia simţită faţă de maturitatea caracterului unei alte persoane ce se străduieşte să atingă aceeaşi virtute şi să se străduiască ca şi cum ar fi la întrecere cu alţii pentru un scop nobil. Acest verset încurajează oamenii care se întrec cu alţii până la punctul de a se distruge unul pe altul pentru beneficiile acestei lumi, să se întreacă mai curând pentru a obţine fericirea veşnică să pentru a gusta din cupa veşniciei.

Întrecerea pentru veşnicie şi fapte bune nu lasă loc unei competiţii în care este posibilă admiraţia necontrolată sau invidia. Fiecare concurent este invitat să-şi depăşească propriul record, întrucât este răspunzător să atingă nivelul de perfecţiune fixat numai pentru ei. În această concurenţă, fiecare este un tovarăş cu celălalt, pentru că fiecare este membru al unui trup colectiv.

În întrecerea pentru veşnicie, odată ce au fost îndeplinite sarcinile trasate fiecăruia, recompensele sunt împărţite şi depuse în contul fiecăruia. În cea mai potrivită descriere a lui Bediüzzaman, slujirea lui Dumnezeu este asemănătoare cu purtarea şi păzirea unei imense comori. Aşadar, cu cât sunt mai mulţi oameni cu braţe puternice care se alătură, cu atât ar trebui să fie mai mulţumiţi cei care poartă comoara pe umerii lor. Departe de a invidia puterea braţelor care sar în ajutor, aceştia ar trebui să întâmpine cu bucurie contribuţia lor şi să îi aplaude cu iubire. Dacă ne raportăm la aceşti oameni cu rivalitate, acest lucru va alunga sinceritatea din lucrarea noastră, iar rezultatul aşteptat nu va fi atins.

Adevăraţii credincioşi nu invidiază niciodată, nici nu păşesc pe teritoriul admiraţiei acolo unde ea se învecinează cu invidia, dar se întrec pentru ceea ce e bine. Ei se văd unii pe alţii ca fiind nişte tovarăşi de treabă şi toată lumea pune umărul pentru a îndeplini o sarcină care li s-a trasat sau pentru a face orice stă în putinţa lor să facă. De exemplu, în lucrarea cea bună de a învăţa pe alţii despre Dumnezeu, o anumită persoană poate să recite minunat din Coran şi să înmoaie inimile, o alta poate să cânte un cântec religios şi să înflăcăreze ascultătorii, pregătind terenul pentru o a treia, care este capabilă să ţină un discurs cu înţelepciune. Sarcina este distribuită, fiecare îşi face partea sa, iar la final toată lumea câştigă. La început nu este sigur cui să-i atribui această lucrare care nu se bazează pe o singură persoană. Toţi participă şi îşi asumă responsabilitatea. Dau tot ce e mai bun din ei, iar rezultatul final, care aparţine tuturor, este ceea ce poate fi îndeplinit în echipă. Coranul încurajează o asemenea întrecere, spunând „Aşadar, străduiţi-vă împreună pentru fapte bune ca şi cum v-aţi întrece între voi.” (Maedah 5:48)

Să dăm exemplu şi să încurajăm

Într-o asemenea competiţie pentru fapte bune, este o virtute să daţi de pomană în văzul tuturor pentru a stimula sentimentele de bunăvoinţă. Trăim vremuri când oamenii se confruntă cu comoditatea, indiferenţa şi lipsa de speranţă, iar faptele bune făcute în văzul tuturor poate îi poate incita să ia parte la fapte bune cu generozitate.

„Dacă daţi de pomană în secret este mai virtuos decât dacă le daţi în văzul tuturor. În cazul persoanelor care doresc ca alţii să le urmeze exemplul este un act de virtute dacă le fac în văzul tuturor.”2 a spus Profetul Muhamad (pacea și binecuvântarea fie asupra lui). Când o persoană care doreşte să atragă atenţia prietenilor săi asupra veşniciei şi face faptele bune în văzul tuturor, el sau ea nu are altă intenţie decât de a-i motiva să se angajeze şi ei în fapte bune. Dăruind pomenile prescrise (zakat), care sunt obligatorii în islam, în văzul tuturor, el sau ea urmează porunca divină şi le aminteşte celorlalţi de datoria aceasta.

Sfântul Coran îi laudă pe cei care vin în întâmpinarea nevoilor oricui fără întârziere şi încurajează credincioşii să alerge pentru a face fapte bune: „Cei care îşi cheltuiesc averea noaptea şi ziua, în secret şi în public, răsplata lor va fi să şadă cu Domnul, ei nu se vor teme şi nici nu vor trece prin dureri. (Baqara 2:274)

Se spune că acest verset a fost revelat pentru a-i aduce un omagiu lui Abu Bakr, Domnul să-i odihnească sufletul, primul calif al islamului, care a dăruit suma de patruzeci de mii de dinari într-o singură zi, din care zece mii i-a dat pe timp de noapte zece în timpul zilei, zece mii în secret şi zece mii în văzul tuturor. De asemenea, Ali, Domnul să-i odihnească sufletul, a împărţit singurele sale patru drahme de argint cu cei săraci, dăruind fiecare din drahme fie pe parcursul zilei, noaptea, în văzul tuturor sau în secret. Chiar dacă versetul ar putea face referire la aceşti doi nobili tovarăşi ai Profetului, porunca cuvântului lui Dumnezeu este universală. Hamdi Yazir din Elmali interpretează acest verset ca definind tipurile de pomeni, în speţă, pomenile obligatorii (fard), cele necesare (wajib) şi cele făcute peste limita obligaţiei (nafila). Se prea poate să vină vremea când va fi necesar să donăm toată averea noastră pentru religia sau ţara noastră, iar în asemenea perioadă de mobilizare colectivă, va fi mai bine să facem lucrurile astea în văzul tuturor pentru a-i încuraja pe ceilalţi. Cei care sunt în posturi de conducere a societăţii noastre ar trebui să dea în dar mare parte din averi pentru a-i învăţa pe oameni să facă un sacrificiu de dragul adevărurilor sublime, iar dacă fac acest lucru în văzul tuturor este cu mult mai bine şi putem considera acest lucru ca fiind o datorie.

Chiar şi cu o mână de curmale

Tovarăşii Profetului sunt cele mai bune exemple de caritate. Abdullah ibn Masud povesteşte că atunci când a fost revelat versetul despre milostenie, toţi s-au grăbit să găsească ceva de dat de pomană pentru numele lui Dumnezeu: „Unii dintre noi au lucrat ca hamali pentru a aduna cât de puţin. Am cărat saci cu spatele nostru în pieţe şi odată ce am luat plata pentru aceasta ne-am grăbit la Profet pentru a ne alătura celor «ce donează».”

Într-o zi, Profetul nostru binecuvântat şi-a invitat tovarăşii la milostenie. A făcut acest lucru fie pentru că intenţiona să trimită vreun contingent în vreo misiune şi avea nevoie de echipament, fie pentru că intenţiona să hrănească pe săracii ce veneau din deşert şi să se îngrijească de nevoile lor. Răspunzând la această chemare, Abdurrahman ibn Awf şi-a ridicat vocea cu valoarea pe care a afişat-o mereu: „O, Mesager al Domnului! Am patru mii de drahme. Te rog să le accepţi.” Profetul a fost foarte încântat şi s-a rugat pentru el. După ce au auzit cuvintele de încurajare ale Profetului şi au văzut marile jertfe ale celor generoşi, toţi cu mic cu mare au dorit să intre în această cursă a faptelor bune. Cei bogaţi au dăruit sume mari, în timp cei cu venituri modeste au căutat lucruri pe care să le doneze. Abu Aqil era unul din acei musulmani săraci din Medina; el nu avea altceva decât două mâini de curmale. Însă numele său trebuia neapărat să apară pe lista „concurenţilor” la fapte bune. Astfel, a păstrat un pumn de curmale pentru familia sa şi a dat restul de pomană.

A căuta să fim plăcuţi lui Dumnezeu este un scop nobil, atingerea lui prin predicarea despre El este o misiune sfântă, iar a alerga în această cursă fără să concurezi cu alţii este o faptă excelentă. Acei oameni ce sunt centraţi pe ideea să-i placă lui Dumnezeu să stea departe de invidie şi admiraţie necontrolată. Ei se vor mulţumi cu ceea ce au şi îşi vor continua cursa după măsura puterilor lor. Ei nu sunt oameni înrobiţi dorinţelor sau neliniştilor; nu vor căuta refugiu în scuze gen „dacă aş avea mijloacele necesare, dacă aş avea posibilitatea…” Ei vor face tot ce le stă în putinţă cu toate mijloacele pe care Dumnezeu le-a dăruit lor, iar astfel vor da slavă ca recunoştinţă pentru binecuvântările ce le-au fost acordate. Aceasta este în fapt o invitaţie pentru noi binecuvântări. Ei evită admiraţia, aşa cum vor evita şi să-i inducă pe alţii spre aceasta. Din moment ce scopul lor este să placă lui Dumnezeu, atunci când este necesar se vor retrage doi paşi înapoi sau vor înainta cu un pas. Îşi vor prezenta realizările ca şi cum ar fi îndeplinite cu ajutorul fraţilor sau realizate complet de către aceştia, dacă consideră că acest lucru este mai plăcut lui Dumnezeu. Pentru ei, nu e decât o chestiune de împlinire a datoriilor; cine a realizat respectivul lucru este atât de nesemnificativ încât nu merită să fie menţionat. Din moment ce vorbele rostite sunt adevăruri supreme, nici nu mai contează cine le spune. Odată ce adevărul este triumfător, nu mai contează dacă numele său este menţionat sau nu printre învingători. Şi asta pentru că sunt navigatori pe un vas al cărui căpitan este Profetul Muhammad (pacea și binecuvântarea fie asupra lui). Odată ce vasul acostează pe tărâmul păcii, toţi cei aflaţi la bord vor păşi pe pământul mântuirii.

  1. Bukhari, 24, Hadith, 490.
  2. Jamiu's-sagir, 67.
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2021 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.