Referinţele Mevlanei la paradigmele gânditorilor turci şi particularităţile socio-culturale ruseşti

Abordarea acestui subiect este, pe de o parte, la fel de banală ca un oftat, iar pe de altă parte, la fel de dificilă precum viaţa. Învăţătorul învăţătorilor, Conştiinţă, Onestitatea şi speranţa au venit pe această lume datorită actului divin şi a rugilor fervente şi inimoase ale credincioşilor. Rugăciunile în cauză sunt ale oamenilor care s-au aflat în fata necesităţii luării unei decizii în ceea ce priveşte modul de existenţă, ale celor care au pierdut din cauza presiunii exercitată de viaţă, de cerinţe, de dificultăţile sociale şi de crizele politice, alături de catastrofele naturale. În asemenea situaţii, oamenii aşteaptă apariţia unei persoane calme, echilibrată, în care să aibă încredere. Pornind de la aceste gânduri, eu, istoric al Studiilor Orientale şi cetăţean ortodox al Rusiei, întâmpin cu plăcere venirea în această lume plină de violenţă şi de lipsa de credinţă a lui Muhammad Fethullah Gülen, cel mai faimos teolog islamic turc, poet, scriitor, un ulema adevărat, acceptat atât de umma islamică, cât şi de toate autorităţile religioase existente, expert elevat al Coranului şi al Hadithurilor, exeget spiritual al fiqh şi al sufismului.

Credinţa mea în strămoşii ruşi şi spiritul meu ştiinţific şi analitic nu îmi permit să devin un „Fethullahci” musulman, adeptul învăţăturilor extraordinarului meu contemporan, profundului şi briliantului creator, Mevlana Gülen. Cu toate acestea, fiind osmanist şi turcolog, studiind turcă, islamul şi orientul timp de cincizeci de ani, sunt absolut sigur şi nu am niciun dubiu că drumul şi demersurile acestui mare contemporan au fost hărăzite de sus, cred în importanţa cuvintelor sale spuse umanităţii şi identific actul divin în actele sale.

Gülen a venit pe această lume în timpul zbuciumului Celui De-al Doilea Război Mondial. S-a născut în Anatolia de Est, acolo unde au interacţionat diferite civilizaţii ale lumii, timp de mii de ani. Aici, în umbra tradiţiilor seculare, tânără şi energică naţiune turcă, care a început să unească estul cu vest de câteva secole, îşi continuă dezvoltarea. Aceasta este naţiunea care ar putea constitui factorul sistemic în dinamica dificilă a acestei lumi globalizate şi ar putea restabili credinţa.

Venirea în această lume aiurită şi dezbinata a unor oameni şi filosofi precum Mevlana Gülen nu este accidentală; nici locul nici timpul apariţiei lor nu sunt accidentale. Anii formării înţelegerii islamice a lui Fethullah Gülen şi principiile acumulate în timpul petrecut în Erzurum (sau Arzurum – aşa cum a fost numit de marele poet şi Sufi A. S. Pushkin, care a iubit foarte mult acest oraş) au jucat un rol important în conturarea viziunii sale asupra lumii şi în desfăşurarea efortului sau creativ.

În ciuda faptului că Erzurum este considerat a fi o importanţă zona de contact a comunicării interreligioase şi internaţionale, aceasta este şi o regiune în care valorile tradiţionale şi familiale ale etosului turcesc au fost întotdeauna puternice. În plus, zona a reprezentat un element semnificativ în crearea Republicii Democrate Turce.

Este evident că acest teritoriu al religiilor lui Abraham care cuprinde Anatolia Estică şi zonele învecinate ale Caucaziei de Sud, ale Armeniei actuale, şi, bineînţeles, Rusia a furnizat condiţiile optime pentru formarea viziunii şi toleranţei tânărului Fethullah Gülen. Aşa cum se spune şi în Coran: „...El va face, numai dacă Allah va dori” (76:30), „...Allah debusolează pe orice vrea, şi ghidează pe oricine vrea...” (74:31).

Atitudinea tandră a lui Mevlana Gülen faţă de locurile natale şi faţă de strămoşii săi insufla un respect profund şi o înţelegere spirituală nemaipomenită. Aderenţa la tradiţiile sociale şi culturale, fără să ţină cont de timp sau de limite spaţiale şi rezultată din Puterea lui Dumnezeu reprezintă cel mai puternic punct al poeziei şi filosofiei lui Fethullah Gülen. Hai să ne amintim de dragostea eternă a lui Puşkin faţă de „mormintele paterne” şi loialitatea faţă de pământ a lui Svyatogorski şi castelele lui Mihaylovski.

Nu este o coincidenţă faptul că în formarea idealurilor etice şi a valorilor morale stabile ale celor doi poeţi total diferiţi, dar apropiaţi de graţia lui Dumnezeu, au jucat un rol important două femei în vârstă, slujnice umile ale lui Dumnezeu. Prima dintre ele este Arina Rodionovna, iar cea de-a doua este bunica lui Gülen, Munise Hanim. O rusoaică şi o turcoaică, două femei care nu au avut ocazia de a se întâlni în această lume pământească, şi-au binecuvântat copiii spirituale şi i-au îndrumat pe cale binelui şi a dreptăţii.

În prezent, în casa lui F. Gülen din Statele Unite se afla mai mult de 50 de grămăjoare de pământ din toate colţurile Turciei. Acestea simbolizează conexiunea de nezdruncinat cu ţara sa natală. Iar asta este un lucru extraordinar.

Este o lecţie minunată.

Soarta istorică a Rusiei i-a determinat milioane de concetăţeni ai noştri să migreze pe teritoriul vastei noastre tari şi chiar dincolo de graniţele ei. Astfel, au trecut prin schimbări în ceea ce priveşte modul de viaţă, viziuni şi idei. În convulsia revoluţiei secolului al XX-lea, principiile socio-culturale ale ruşilor au fost fărâmate, la fel ca şi spiritualitatea lor. Credinţa şi religiozitatea au rămas singurele constante ale identităţii lor socio-culturale. Pentru mulţi dintre noi, vizitarea Ahlat-ului – pământul strămoşilor – a devenit imposibilă, iar conexiunea în timp şi dintre generaţii care susţinea naţiunea noastră în timpuri dificile a dispărut. Credinţă, fie ea sub forma creştinismului sau islamului, budismului, iudaismului sau a altor confesiuni din ţara noastră natală, a fost înlocuită cu pragmatismul dogmelor politice oficiale.

Se poate observa astăzi, în societatea actuală din Rusia secolului al XXI-lea, renaşterea şi întărirea spiritualităţii.

În acest context, calea personală spirituală şi creativă a lui Fethullah Gülen că vaiz (predicator) în Turcia şi că figura publică celebra în întreaga lume este nepreţuită. Şi simt că trebuie să repet din nou faptul că aceasta personalitate este valoroasă pentru toţi, indiferent de confesiune sau distincţie politică. În fapt, un istoric, membru al Academiei de Ştiinţe Naturale, autor a numeroase lucrări (Наука и религия, Перекрестки эпох, Геополитика и безопасность, Геомилитаризм, Новые грани) a susţinut ideea conform căreia există o singură bază genetică a religiei, identificabilă în Homo Sapiens, creaţia lui Dumnezeu, precum şi în lumea înconjurătoare. Coranul spune: „În mod sigur se regăsesc în întreaga creaţie semne pe care oamenii le pot identifica: în ceruri şi pe pământ, în alternanta nopţii şi a zilei”. (Coran 3:187)

Mevlana Gülen, prin delicateţea şi filosofia sa profundă poate formula paradigme extraordinare, care sunt simple şi uşor de înţeles, astfel încât nu lasă nepăsător niciun om care intră în contact cu ele.

Oamenii care şi-au pierdut credinţa sau care nu au cunoscut-o niciodată, pot găsi câteva rigori religioase în cuvintele lui F. Gülen. Din nefericire, Mevlana a întâlnit, de-a lungul vieţii sale, figuri politice care nu i-au făcut în niciun caz bine. Să-l lăsăm pe Dumnezeu să îi judece, mai ales ţinând cont de faptul că aceşti politicieni aparţin unei alte ţări.

Însă, ceilalţi oameni, fie ei creştini, musulmani sau de alte confesiuni îl percep pe Fethullah Gülen în mod corect. El spune adesea: „Scopul meu este eternitatea (literele italice au fost folosite de autorul articolului, V.S.), şi nu ceea ce se va întâmpla mâine. Mă gândesc la viitorul ţării mele şi încerc să fac tot ce îmi stă în putinţă pentru ea. Însă nimeni nu are dreptul de a abuza de credinţă în Dumnezeu, de adorarea lui, de valorile morale şi de alte lucruri ce ţin de esenţă şi existenţa omului; trebuie să avem limite temporale, burtica (reacţie).¹

Este imposibil şi dăunător să ne întoarcem în trecut pentru a dezvolta prezentul, dar a observa trecutul cultural că întreg înseamnă a găsi calea înţelepciunii toleranţe , pe care F. Gülen o urmează, ca şi cum ar fi inclusă în propria sa personalitate şi pe care ne sfătuieşte să o urmăm la rândul nostru, din postura sa de om de ştiinţă şi profesor.

Putem susţine că sursele creştinismului nostru estic şi percepţia asupra lumii sunt strâns legate, dacă nu identice cu conceptele arabe (în interpretarea ulemelor) de irtica – întoarcerea la origini. În acest sens, putem susţine că declaraţiile teoreticienilor şi practicienilor islamici turci legate de valorile socio-culturale au puncte comune cu cele dezvoltate în ultimii ani la Facultatea de Studii Socio-Cyulturale din cadrul Academiei Ruse de Ştiinţe Naturale (vezi almanahul Перекрестки эпох, vol. 1-4 M, 1996-2004; Истоковедение. vol. 1-6. М. – Vologda, 1999-2005 şi alte lucrări ale membrilor facultăţii).

În lucrările sale Criterii sau lumina drumului (Izmir, 1998), Сомнения, порожденные веком (cu prefaţa realizată de autorul acestui articol), vol. 1-2 (M., 2005) şi într-o serie de articole, F. Gülen spune: „Dacă va veni ziua în care li se va acorda o atenţie deosebită (valorilor socio-culturale – V. S.), înseamnă că ne-am atins unul dintre cele mai importante scopuri.”²

De-a lungul experienţei noastre ruseşti am tot încercat să ne găsim „propria cale”, pornind de la monarhie, ortodoxie şi naţionalism, „...demolând, pentru că apoi să construim o lume a noastră...” ca să ajungem la un fel de autosuficienţă eurasiatica. Dar a existat şi va exista întotdeauna un gând uman fundamental: „Cine îi învaţă pe învăţătorii noştri?”

Ideea de continuitate a educaţiei şi a creşterii nu este nouă. Ceea ce este special în gândirea lui Mevlana Gülen este refuzul său de a folosi religia în scopuri politice şi, în consecinţă, refuzul său de a transforma educaţia într-un instrument al politicii. Există o declaraţie a lui F. Gülen (care este învăţătorul învăţătorilor) ce merită o atenţie deosebită în contextul realităţii moderne ruseşti, sufocată de o mulţime de manuale (în special pentru materiile umaniste) şi de nenumărate scheme educaţionale:

Cea mai viabilă perspectiva este cea a unui sistem educaţional în care cunoaşterea ştiinţifică şi cea religioasă sunt conectate întru totul cu valorile morale şi spiritualitatea păturii educaţionale a societăţii. Inima oamenilor trebuie să fie luminată prin credinţă, iar mintea lor echipată cu ştiinţe exacte. Nu este decât o coincidenţă, desigur, însă conceptul educaţional al Universităţii Internaţionale „Om. Natura. Societate”, unde preda Dr. Oleg L. Kuznetsov, preşedintele Academiei Ruseşti a Ştiinţelor Naturii (autorul prefeţei unei cărţi scrise în parteneriat cu F. Gülen, numită Poziţia islamului faţă de teroare şi actele de suicid prin bomba (M, 2005) este apropiat, dacă nu identică cu viziunea lui F. Gülen asupra acestei probleme. Principalul său obiectiv este depăşirea prăpastiei dintre raţional, „ştiinţific” şi latura sensibilă, intuitivă, inspirată de Dumnezeu, pentru a educa personalităţi armonioase, binecrescute, cu o înţelegere deplină a normelor etice de bază, adecvaţi social, economic şi politic realităţilor timpului (vezi F. Gülen – Necesitatea dialogului interreligios, în Turkish Daily News, 2000, ian. 11-12, O. L. Kuznetsov şi etc. Sistemul: natura – societatea – omul. Dezvoltare durabilă. М., 2000).

Conform principiilor fundamentale ale existenţei, care ies la iveală numai acelor oameni de ştiinţă care urmează calea lui Dumnezeu şi identifică voinţa lui în cadrul abordărilor ştiinţifice realizate – inclusiv în cadrul pedagogiei sociale, F. Gülen este un exemplu de Învăţător – cu î mare – fără să fie luate în considerare barierele naţionale şi confesionale pe care fundamentaliştii le exacerbează. Din nefericire, există mulţi astfel de oameni în toate ţările şi doar oamenii cu morală şi toleranţa solidă, precum F. Gülen sau O. Kuznetsov pot elimina fundamentalismul.

Toleranţa sau răbdarea, voinţa permanentă de a întreprinde un dialog cu oameni „diferiţi”, ahlu kitar în combinaţie cu principiile islamice profunde şi stabile fac că lucrările lui Mevlana Gülen să fie folositoare atât pentru marea umma islamică din Rusia, cât şi pentru alţi cetăţeni aparţinând unor alte confesiuni.

Una dintre ideile conceptuale de bază ale lui Mevlana Gülen sună cam aşa: „Regulă de bază a islamului: nu există alt dumnezeu în afară de Allah... invita la abţinere, aşa încât credincioşii religiilor existente să pună capăt dezacordurilor lor”. (literele italice aparţin autorului articolului V. S.)³

„Independent unul de celălalt, noi şi colegii noştri turci au ajuns la concluzia că, pentru a asigura o dezvoltare stabilă umanităţii, este necesar să urmărim legile universale ale naturii.” Aceste cuvinte aparţin unuia dintre cei mai uimitori geologi ai planetei, preşedintele Academiei Ruseşti a Ştiinţelor Naturale, profesorul dr. Oleg L. Kuznetsov, fondatorul teoriei dezvoltării durabile a Pământului în contextul globalizării; cuvintele au fost spuse pe Muntele Zulkaada, 1425 Anno Hegirae, la începutul lui ianuarie 2005, cu ocazia lansării colecţiei mai sus amintite de lucrări ale unor oameni de ştiinţă turci şi teologi, toţi opunându-se terorismului islamist sau de oricare altă natură.

În fapt, cred că mi-am dat singur răspunsul la întrebarea pe care am adresat-o cu privire la poziţia socio-culturală a lui Mevlana Gülen faţă de realitatea noastră. Pentru mine, în calitate de osmanist şi de istoric al civilizaţiilor lumii, ideea lui F. Gülen conform căreia pilonii credinţei (iman) nu sunt expuşi influenţei timpului şi schimbărilor sociale şi politice înregistrare în organizarea societăţii este iminentă.

„Haide să nu ridicăm astăzi probleme care au cauzat conflicte în trecut, pentru a nu cauza noi probleme” a spus Mevlana Gülen într-un interviu din ziarul Zaman din martie, 2004.

„...Trăiesc mereu cu un dor imens în suflet în inima mea”, spune F. Gülen, în condiţiile în care trăieşte departe de ţară natală din 1997 din cauza unor probleme de sănătate (diabet şi probleme cardiace) şi a altor motive care nu depind de el. Nu am găsit în lucrările sale nicio încercare de a scuză trecutul otoman sau nicio lamentare nostalgică imperialista, precum nicio idee care să facă referire la califat; toate aceste idei au fost eliminate din Turcia acum mult timp, în perioada personalităţii istorice care mie, personal, îmi place cel mai mult, Mustafa Kemal Ataturk. Totuşi, oamenilor de ştiinţă implicaţi în studiul islamului, al istoriei şi culturii Turciei şi relaţiile dintre confesiuni şi naţiuni le este imposibil să ignore istoria Marelui Imperiu Otoman. (1299-1923)

Mevlana Gülen este cetăţean al lumii, le fel cum este patriot pentru ţara sa; de aceea face referiri la trecutul, prezentul şi viitorul sau fără a evidenţia la nivel internaţional istoria să. Aşa cum am menţionat şi mai sus, locul natal al lui F. Gülen, Erzurum, a influenţat formularea viziunii sale. Cu grija unui observator bine-intenţionat, aş putea presupune că cea mai mare influenţă asupra dezvoltării creative a lui Mevlana Gülen şi a serviciului sau faţă de divinitate a fost furnizată de centrele istorice ale „vechii” Turcii. În această categorie se încadrează în primul rând Edirne, vechea capitală a osmanilor, Istanbul – Constantinopol, capitala Turciei Otomane pentru mai bine de 500 ani şi Izmir ─ Smyrna, aproape la fel de veche ca şi celelalte. Acestea sunt cele mai semnificative zone de contact, unde se regăsesc elemente aparţinând perioadei sultanatului, precum şi elemente ale diferitelor culturi, etnii şi confesiuni negăsibile în Republica Turcă, aflate în permanenţă interacţiune şi manifestându-se încontinuu într-un ritm alert de „respira – inspiră” sau „te ridici – cazi”, de-a lungul secolelor, începând cu secolul al XIV-lea, până în secolul XXI.⁴

Ideile lui F. Gülen cu privire la filosofie, religie şi etică, legate de relaţia dintre islam şi creştinism, de istora invaziei turcilor otomani în Europa şi de relaţia dintre turci şi Europa în trecut şi prezent sunt foarte importante şi necesită o studiere atentă. Inșallah!

În acest moment, doresc să îmi împărtăşesc îndoială rezultată din lucrările lui Gülen, întrucât a te îndoi reprezint cea mai bună cale către înţelegere. Pentru a-l înţelege astăzi pe Mevlana Gülen înseamnă să înţelegi lumea modernă şi rolul pe care islamul în are în cadrul ei.

Una dintre ideile principale ale lucrărilor creative ale lui F. Gülen – atât orale, cât şi scrise – este aceea a dreptăţii. Muhammad, Profetul Profeţilor, a repetat de multe ori – dovada poate fi găsită în hadithuri – ca „toţi oamenii sunt egali, la fel că dinţii unui pieptene”.⁵ Asta înseamnă, mai întâi de toate, că islamul refuza să diferenţieze oamenii din punct de vedere rasial, etnic şi fizic. Acesta este unul dintre principiile de bază ale lui Gülen, fără să postuleze o idee forţată de egalizare. Islamul şi violenta sunt incompatibile; acesta este adevărul Coranului şi refrenul adesea repetat în lucrările lui Mevlana Gülen.

Civilizaţia islamică accepta înţelesul absolut a cinci valori. Acestea sunt: credinţă, viaţa, cunoaşterea, posteritatea şi proprietatea. Credinţă se referă la confesiunea adevăratei religii, proclamată de Profetul Muhammad. Viaţa trebuie să fie dedicată nu numai lui Dumnezeu, dar şi oamenilor (în primul rând familiei). Mintea şi cunoaşterea trebuie să fie conectate cu credinţa şi verificate de ea. Posteritatea sau copiii poartă cu ea continuitatea intergenerationala, reproducerea vieţii pe Pământ, atent monitorizată de Dumnezeu. Şi, în final, ultimul, dar nu cel din urmă principiu al filosofiei practice a islamului: menţinerea şi transferul proprietăţii.

Fethullah Gülen scoate în evidenţă că astăzi, la începutul secolului al XXI-lea, accepţiunea islamică a calităţii vieţii se bazează pe aceleaşi principii ca acum o mie patru sute de ani în urmă (trebuie să vă reamintesc că suntem în anul 1426 Anno Hegirae). Aceasta continuitate referitoare la standardele calitative ale vieţii lumeşti este primul lucru pe care trebuie să îl înţelegem în timp ce vorbim despre principiile sociale ale islamului. De-a lungul timpului, unele noţiuni s-au schimbat, bineînţeles, într-un fel sau altul, dar vreau să evidenţiez încă o dată că menţinerea şi transferul proprietăţii au fost întotdeauna moşteniri ale societăţii islamice.

Civilizaţia islamică este o formă specifică a vieţii şi are specificităţile sale regionale şi culturale. Nu cred că este productiv să comparăm punctele de vedere diferite asupra calităţii vieţii ale ţărilor islamice şi est-crestine. Astăzi, folosim cu toţii maşini, computere, reportofoane, etc., dar exista diferenţe esenţiale în ceea ce priveşte felul în care privim viaţa. Pentru musulmani, cuvântul lui Dumnezeu s-a înscris într-o Carte şi a fost revelat oamenilor prin Muhammad, în timp ce, pentru creştini, El (Cuvântul) „s-a materializat şi trăieşte printre noi” (1:14) şi a apărut ca Iisus din Nazaret.

Conform învăţăturii islamice, Coranul Sacru nu este doar o Scriptură inspirată din cuvântul lui Dumnezeu, ci însuşi Cuvântul lui Dumnezeu revelat direct oamenilor. Pentru un credincios musulman, Cuvântul este sacru şi reglementează nu numai practică spirituală şi generală, ci şi viaţa personală de zi cu zi, inclusiv estimarea calităţii vieţii. Trebuie să percepe, creştinismul şi islamul că pe două entităţi diferite, şi, în timp ce comparăm realităţile diferite ale civilizaţiilor este necesar să ne amintim că pentru musulmani Coranul este Cuvântul lui Dumnezeu, nu al lui Muhammad.

În acelaşi timp, nu trebuie să ignorăm specificităţile culturale ale diferitelor regiuni ale civilizaţiei islamice. Ţările Maghrebului, Turcia, Orientul Mijlociu, Iran şi alte regiuni ale lumii musulmane au propriile caracteristici şi fiecare dintre ele priveşte cultura europeană în felul său caracteristic. Dar, totuşi, oamenii de cultură islamici care îşi studiază tradiţiile „din interior” (şi, în primul rând, îl includ în această categorie pe Fethullah Gülen) scot în evidenţă câteva elemente care sunt comune ummei din întreaga lume.

Atitudinea musulmanilor faţă de bunăstarea materială şi faţă de prosperitate se bazează pe conceptul că Allah îi salvează pe credincioşi de la greutăţile şi nefericirile lumeşti. El da şi ia viaţa conform Voinţei Sale şi poate învia oamenii.

Un credincios musulman face distincţia între bine şi păcat atunci când abordează conceptul de calitate a vieţii. Această abordare poate fi formulată în felul următor: calitatea vieţii în accepţiunea islamică înseamnă evitarea oricărui fel de păcat (există un păcat personal, păcatul strămoşesc, păcatul înaintea lui Dumnezeu, păcatul în faţa întregii lumi, păcatul în faţa oamenilor apropiaţi şi ultimul păcat, păcatul în fata comunităţii – djamaat).

Elementul central al viziunii islamice este semnificaţia oricărei vieţi umane date de Allah. Dar, spre deosebire de „materialismul iudaic şi creştin”, islamul postulează faptul că viaţa lungă nu este în sine o valoare după care trebuie să tânjim cu toţii. Este mai important să avem o atitudine corectă, să nu comitem nedreptăţi şi să ne amintim mereu că Omniprezentul Allah nu va lăsa nepedepsite greşelile noastre. Importantă şi necesitatea credinţei în Allah sunt evidenţiate prin opusul lor – viaţa fără credinţă, o viaţă fără sens. „Binecuvântarea Vieţii de Apoi” depăşeşte plăcerile vinovate ale vieţii lumeşti. „Înclinaţia către plăceri în viaţa lumească duce automat la devierea de la credinţa în Allah şi la desfrâu”. (Sura „ Al-Bakara”, 212)

Atunci, ce înseamnă în islam să te lupţi pentru o calitate mai bună a vieţii? Răspunsul este foarte uşor. Înseamnă să îi întreci pe ceilalţi în fapte bune. „Încearcă să îi întreci pe ceilalţi în fapte bune şi Allah te va recompensa pentru asta. Oriunde aţi fi, Allah vă va strânge pe toţi în Ziua Judecăţii de Apoi. Este o certitudine că Allah are putere asupra tuturor lucrurilor – asupra vieţii şi a învierii.” (Sura Al-Bakara, 148)

O caracteristică calitativă importantă este poziţia luată în viaţa noastră activă. Activităţile creative sunt încurajate atât de islamul tradiţional, cât şi de teologii moderni precum F. Gülen.

Acest aspect diferă de opinia larg răspândită în vest cum ca estul islamic este o lume a plăcerilor dulci, scufundate în visul istoric... Asemenea viziuni greşite distorsionează adevărul şi au apărut în timpul cruciadelor. În secolul al XIX-lea au fost readuse la viaţă. Aceasta era perioada în care ţările islamice erau văzute că obiecte ale expansiunii coloniale. În realitate, islamul este în totalitate împotriva auto-satisfacerii, relaxării şi kaifului spiritual. Această religie a scos întotdeauna în evidenţă necesitatea auto-îmbunătăţirii constante şi importanta noţiunii de jihad care, înainte de toate, înseamnă dezvoltare personală a indivizilor.

Tradiţia islamică este caracterizată de chemare către moderaţie şi prudenţă. Pasiunile, desigur, există, dar acestea trebuie ţinute sub controlul minţii noastre. Şi, fără îndoială, trebuie să evităm pasiunile răutăcioase. Trebuie să fim moderaţi în tot. Aşa nu trebuie să ne pocăim pentru manifestările sferei noastre sensibile. Plăcerea senzuală este o mişcare spirituală naturală, iar toate lucrurile naturale sunt dorite de Allah.

Se spune în hadithuri că este foarte recomandat de Allah să facem lucruri bune, dar şi a nu face niciun rău. În hadithuri se regăseşte şi o altă înţelepciune orientală: „Dacă ochii sunt captivaţi de o persoană mai bogată ca tine, cu un statut social mai prestigios sau cu înfăţişare mai plăcută, uită-te la cineva care să fie ca tine şi fii mulţumit.”

Mai mult decât atât, ideea că sărăcia este sacră nu se regăseşte în civilizaţia islamică (în comparaţie cu Europa Medievală). Sărăcia nu este binevenită, iar cerşetoria pentru bani este un păcat. Unul dintre hadithuri spune: „Omul cu adevărat sărac este acela care, neavând niciun mijloc de trăi, nu arata mizeria lui celorlalţi astfel încât să primească ajutor şi nu trăieşte din pomană”. Cu alte cuvinte, este imposibil pentru un musulman se cerşească bani.

Cerşetoria în sine nu ne aduce mai aproape de Dumnezeu, întrucât nu îi face pe oameni să se lupte pentru existenta şi nu le da oamenilor oportunitatea de a se opri şi de a se gândi la sensul divin al existenţei. În plus, omul sărac nu îi poate ajuta şi sprijini pe cei care se afla în nevoie. Se consideră că, dacă eşti măcar relativ capabil să munceşti, trebuie să faci tot posibilul pentru a scăpa de sărăcie.

Opinia publică din ţările islamice se bucură la vederea hainelor frumoase, a pantofilor, a maşinilor bune și a altor lucruri prețioase, cu condiţia ca proprietarii lor să aibă teamă de Dumnezeu şi să îi ajute pe cei mai slabi şi mai săraci. Oamenii care ajung să fie săraci din motive obiective (boli sau dizabilităţi, nenorociri în familie, războaie sau dezastre naturale) sunt sprijiniţi de comunitatea musulmană. Calitatea vieţii şi bunăstarea sociale sunt la fel de importante că responsabilităţile pe care musulmanii leau faţă de săraci, ologi şi neputincioşi.

Există un concept clar în ceea ce priveşte justiţia socială în islam. Meriţi mila lui Dumnezeu în măsura în care contribui la îmbunătăţirea comunităţii (ummei) tale. Persoana care îi dă datornicului timp suficient pentru a-şi plăti datoria sau renunţă la plata se va bucura de protecţia lui Allah în Ultima Zi, în timp ce cămătarii nu se pot baza sub nicio formă pe mila lui Dumnezeu.

Islamul fixează o anumită ordine a surselor cărora trebuie să ne adresăm pentru ajutor. Prima sursa: persoana în cauză trebuie să îşi asigure singur asistenta (nu poate ajuta pe alţii dacă nu se poate ajuta mai întâi pe sine), apoi trebuie să îşi ajute copiii, soţia sau soţiile şi apoi comunitatea... înseamnă că acea persoană trebuie să dea mai întâi o mână de ajutor rudelor sale apropiate şi abia apoi celor îndepărtate.

Musulmanii moderni, mai ales cei care trăiesc în ţările europene, înţeleg cu siguranţă faptul că lumea modernă este o junglă. Următoarele cuvinte ale lui Muhammad au o importanţă deosebită pentru comunitatea islamică: „În Ultima Zi, Eu voi fi Procurorul a trei categorii de oameni: cei care au transformat oamenii liberi în sclavi, cei care au vândut un om şi a cheltuit banii şi cei care au angajat un om, l-au muncit şi nu i-au plătit”. Muftii moderni europeni scot în evidenţă faptul că numeroase căi de a utiliza gastarbeterii (muncitorii străini) intră în categoria sclaviei.

Extremă modestie personală a lui Mevlana Gülen care ajunge până la ascetism nu este o dogmă şi nici măcar un exemplu de profesor care îşi îndeamnă adepţii să îi urmeze calea de austeritate. Personalitatea lui Gülen nu necesită confort extern. Dar acesta este Gülen! Măreţia acestui profesor constă în oferirea unei alternative, iar alegerea sta în mâinile celor care cred.⁶

Astăzi, se vorbeşte din ce în ce mai mult de islam ca despre o religie care încurajează o viaţă activă şi o activitate creativă. Este, în acelaşi timp, un fapt istoric că lumea islamică este în urma Occidentului în sfera ştiinţelor exacte şi a dezvoltării industriale. Rivalitatea dintre civilizaţii este, astăzi, o rivalitate tehnologică. Iar lumea musulmană se afla în urma vestului în această competiţie.

Islamul se poziţionează împotriva oricărui fel de camătă. A folosi dobânda în procesul măririi producţiei nu este pe placul lui Dumnezeu. Lumea musulmană a sacrificat acumularea de capital pentru a crea o societate în care să existe un model mediu de prosperitate şi fără forme extreme de exploatare. Din punctul de vedere al dezvoltării industriale şi tehnologice, acest model este un minus, bineînţeles. Aşadar, aceasta viziune abstractă, idealista şi absolutizata de justiţie socială a avut un efect negativ.

Mai mult decât atât, poziţiile tradiţionaliştilor au fost întotdeauna foarte puternice în societatea musulmană. Islamul este o religie care oferă tradiţionaliştilor un argument foarte puternic. Pot să supună orice inovaţie următoarei întrebări: „ Este menţionată în Coran?” Şi există astăzi o serie de teologi, nu doar F. Gülen, care analizează tehnologiile moderne (inclusiv tehnologiile digitale şi informaţionale) din punct de vedere al contribuţiei aduse la propovăduirea islamului.

Competiţia dura în afaceri nu este apreciată în tradiţia islamică. Oamenii trebuie să fie în competiţie numai în ceea ce priveşte faptele bune şi cum se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Contrar opiniei generale, islamul primeşte cu braţele deschise cunoaşterea şi ştiinţă: „Cel care urmează calea cunoaşterii se duce direct la Allah...” Însă, în această afirmaţie, se face referire la oamenii de ştiinţă. În ceea ce priveşte tehnologiile, este necesar să menţionăm că estul le adoptă, în primul rând, pe cele militare. Mai mult decât atât, acestea sunt privite separat faţă de progresul tehnologic în general.

Principalele schimbări în accepţiunea islamică tradiţionala asupra calităţii vieţii s-au înregistrat ca urmare a coliziunii cu lumea occidentală în secolele XVI – XIX. În opinia mea, primul stadiu al acestor transformări s-a petrecut în perioada Sultanului Suleiman Kanuni, în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când musulmanii au văzut în momentul atacului Vienei Imperiale nu numai Europa, dar şi o lume dezvoltată, superioară în multe privinţe lumii islamice. Următoarea perioadă istorică relevanţă pentru aceste transformări a fost sfârşitul secolului al XVII-lea, când lumea islamică a suferit o serie de înfrângeri dureroase din partea Europei, prin crearea „Sfintei Alianţe”.

Presiunea vestului a continuat şi în perioada războaielor din perioada lui Napoleon, când un proiect global secular bazat nu pe valorilor creştinismului european, ci pe universalismul epocii luminilor, total opus „proiectului islamic”. Nu trebuie să uităm că planurile lui Napoleon se răsfrângeau la nivel mondial. Intenţiona nu numai să invadeze Mediterana estică, dar şi să activeze poziţia Franţei în Indostan... În timpul acestei perioade, lumea islamică a realizat că atitudinile iscoditoare şi dispreţuitoare faţă de non-musulmanii din Europa nu mai sunt posibile (la fel ca şi extinderea alertă a islamului).

După aceasta, s-a înfiripat un dialog civilizational între islam şi vest. În mijlocul şi în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea lumea ummei a cunoscut o perioadă de reformări şi un proces de adaptare. Trebuie amintite reformele lui Mohammed Ali din Egipt, reformele de „tanzimat” (reorganizare) din Turcia, mişcările babid şi behăit din Irna, şi activarea (care a durat până în secolul al XX-lea) a organizării islamice politice din Indostan.

Este destul de devreme să discutăm despre rezultatele întâlnirii dintre islam şi noua civilizaţiae europeană. Dar putem, totuşi, menţionă un anumit moment. În comparaţie cu civilizaţiile shintoiste şi confucianiste, care au reuşit să vadă dezvoltările europene că pe un întreg, lumea islamică le-a perceput întotdeauna şi le-a adoptat selectiv (tehnologiile militare, de exemplu). Ca rezultat, puştile şi tunurile, de exemplu, au fost considerate acceptabile, în timp ce printarea de cărţi nu. Primul Coran printat a apărut în Turcia prin anul 1730.

Privind în acest fel tehnologiile progresive, musulmanii şi-au asumat statutul de utilizatori, dar nu şi de creatori. În plus, însuşirea s-a petrecut în principal în perioade extreme precum coliziunea militară cu Europa, de exemplu.

Mai există o întrebare relevanta cu privire la actualitatea abordării islamice asupra bunăstării şi prosperităţii pentru Rusia modernă, tara în care o parte considerabilă a populaţiei este alcătuită din oameni cu valori formate sub influenţa tradiţiei islamice. În acest sens, opinia lui Mevlana Gülen conform căreia epoca noastră are nevoie de potenţialul activismului creativ care caracterizează islamul sună promiţător. A fi rus înseamnă, cred eu, a înţelege importanţa muncii, componentă importantă a dezvoltării spirituale a unei persoane. Un nivel înalt al cunoaşterii şi al activităţii intelectuale, respectarea justiţiei sociale – nu ostentativ, dar sincer, responsabilitatea întregii societăţi faţă de oamenii în vârstă, orfani şi cei bolnavi, toate aceste principii promovate de Gülen, principii ale civilizaţiei islamice sunt foarte necesare în zilele noastre.

„Atunci când ne uităm la viaţa dreaptă dusă de Profetul nostru (Allah să îl binecuvânteze şi să îi dea pace – Pacea fie asupra lui) – spune F. Gülen, - putem observa că el a practicat ceea ce Coranul ne învaţă.”⁷ Putem, de asemenea, susţine (fără să comparăm, desigur, personalitatea lui Muhammad, pacea fie asupra lui, cu cea a eroului acestui articol) că Mevlana trăieşte aşa cum îi îndeamnă şi pe ceilalţi să o facă. F. Gülen urmează calea adevărului pe care o regăsim în lucrările sale. Simplismul şi desăvârşirea să mă uimesc de-a dreptul:

F. Gülen îl citează pe Rasulullah: „Nu am fost trimis pentru a anatemiza, ci pentru a fi milostiv.” Şi apoi continuă, prin sublinierea unei poziţii proprii: „El a reprezentat milostenia lui Allah faţă de toată lumea. Acesta este motivul pentru care Mesagerul lui Allah a vrut ca toţi oamenii să se mântuiască – chiar şi cei mai mari duşmani ai islamului – şi a suferit pentru a-şi face cunoscută cauza.”⁸

În încercarea să nesfârşită şi în dorinţa să măreaţa de a „nu simţi nici măcar o furnică sub piciorul sau”, F. Gülen nu scoate în evidenţă momentele dureroase ale relaţiei dintre „lumea islamului” şi „lumea cruşii”, dintre Europa şi Turcia, şi pot înţelege de ce are această poziţie. Dar, din punctul de vedere al unui orientalist laic, doresc să îmi împărtăşesc cu voi unele îndoieli. Şi adresez aceste îndoieli nu numai lui Mevlana Gülen, ci tuturor cititorilor mei, indiferent de religia, limba sau viziunile politice pe care le au.

Muhammad, ultimul Profet din istoria omenirii, numit „Pecetă” în islam, întrucât „pecetluieşte Revelaţiile lui Dumnezeu”, este considerat a fi milostenia lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, fenomenele şi creaturile de pe Pământ, fără nicio excepţie.

„Te-am trimis ca pe purtătorul de milostenie în lume, pentru 'Alamîn (omenire, djinni şi tot ceea ce există)”. (Sura Al-Anbiya, 21 (107)

Omul, în sens divin, este perfecţiunea Creaţiei lui Dumnezeu, Stăpânul întregii Creaţii. „Te-am trimis ca pe purtătorul de milostenie în lume”. (Sura Al-Isra, 17 (70) Trebuie să înţelegem aceasta şură în felul următor, aşa cum este interpretată şi de teologii islamici: viaţa, demnitatea şi proprietatea oricărei persoane – inclusiv ale celor non-musulmani – sunt sacre.

Proclamarea dreptăţii sau a adalet-i mahza se regăseşte în Coran. A lua viaţa cuiva, chiar și unei singure persoane nevinovate, este egal cu a omorî toţi oamenii din lume. A călca în picioare drepturile oamenilor este inacceptabil pentru întreaga societate. F. Gülen spune acest lucru în mod constant; este destul de uşor să înţelegem acest punct de vedere... dar nu toţi o fac.

Am dat doar câteva exemple ale ideilor pe care Europa Medievală (din secolele VIII-IX) a trebuit să le înfrunte în procesul de formare a noilor abordări ale locului şi rolului unui individ în tânăra comunitate creştină alcătuită din etosuri diferite, după prăbuşirea civilizaţiei romane.

Islamul s-a format ca o învăţătură solidă (în cea mai mare parte a sa) în secolul al VII-lea, în sud-vestul Arabiei. Schimbările naturale produse în structurile statului, precum şi comunităţile religioase care dăinuiau de secole, alături de raţiuni economice au predeterminat continuitatea şi maturitatea islamului.

Muhammad s-a evidenţiat ca fiind ultimul din succesiunea principalilor profeţi biblici – Abraham, Moise şi Iisus Hristos.

Profeţiile lui Muhammad din perioada timpurie (din 610 până la moartea sa din 632) au fost percepute destul de pozitiv (ca şi regula) şi o înţelegere corectă a mesajului de către contemporanii săi – evreii şi creştinii. Şi a existat un motiv pentru asta.

Profetul, loial, a căutat să convingă lumea că misiunea lui era de a repeta, de a specifica şi de a înregistra în registre scrise şi de a clarifica cele scrise de precursorii săi – profeţii biblici. Ideea de „a fi ultimul” era adresată musulmanilor, adepţilor lui Muhammad, dar a fost înţeleasă şi până la un anumit punct împărtăşite (în special în ceea ce priveşte conceptul de Messia) de comunităţile locale de evrei şi creştini.

Persecutarea adepţilor a dus la hicra – migraţia adepţilor lui Muhammad din Mecca în Medina în 622 e.n. În opinia mea, dorinţa de a fi izolaţi de triburile vecine de evrei, de vecinii (atât arabi, cât şi non-arabi) ostili monoteismului lui Muhammad, în special din cauza unor raţiuni comerciale; interesele pragmatice ale unor căpetenii, vecinii noi ai Profetului au determinat două trăsături ale comunităţii islamice menţionate în lucrările lui F. Gülen.

Numesc două trăsături (care se păstrează în totalitate în secolul nostru) pe care le consider fiind cele mai semnificative în relaţie cu lumea non-musulamană. În primul rând, este ideea de umma, o comunitate specială destul de independenţă social, ideologic şi politic. În al doilea rând, este ideea de diviziune a lumii locuite în două părţi care nu se afla în echilibru – „tărâmul islamului” şi „cealaltă parte a lumii”. Relaţiile dintre ele sunt stabilite în funcţie de un acord social şi politic oferit şi formulat de partea islamică. Aşadar, menţinerea lui este sacră pentru umma islamică şi pentru liderii ei.

Profeţiile lui Muhammad în anii 610-132, hadithurile şi faptele califilor, succesorii săi, au formulat ideea de „cei care l-au acceptat pe Dumnezeu” şi „cei care au împrejmuit” (adică musulmani şi non-musulmani) care continuă încă să fie unul dintre punctele de bază ale islamului ca formă particulară a vieţii umane colective caracterizată de un număr de trăsături absolut comune şi doar câteva specificităţi regionale şi culturale.

Trăsăturile comune includ concepţia conform căreia Șaria este singura sursă a drepturilor, responsabilităţilor şi regulilor de comportament ale unui musulman în cadrul ummei şi în afara ei. De-a lungul celor 1400 ani de existenţă, Șaria a devenit o formă de sacralizare a entităţilor lumeşti ale unui musulman, indiferent de locul în care trăieşte, din Singapore, până în Hamburg şi Houston. Specificităţile cuprind, de exemplu, unele diferenţe zilnice în ceea ce priveşte viaţa turcilor din Germania sau viaţa arabilor din Franţa, a iranienilor din SUA, etc.

Mi-ar plăcea să vă reamintesc că, iniţial, a existat următoarea înţelegere (sau, de cele mai multe ori neînţelegere) a celor postulate de creştinism şi islam.

În lumea creştină, Cuvântul lui Dumnezeu a fost purtat de Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, Cuvântul care, literar, a devenit făptura lui.

În islam, Cuvântul lui Dumnezeu a fost inclus în Cartea Sacră, Coranul.

În consecinţă, diferenţele iniţiale dintre creştini şi musulmani s-au baza, şi încă se bazează, pe constantele fundamentale care nu pot fi comparate.

Nu ar trebui să comparăm Biblia (Gospel) cu Coranul, ci Coranul cu Iisus Hristos. Aceste noţiuni care nu sunt compatibile în percepţia creştină determina încă viziunile şi dualismul valorilor formate prin intermediul percepţiei istorice a lumii islamului şi a creştinătăţii. Nu trebuie să neglijăm faptul că în Asia apropiată aceste două confesiuni au coexistat şi au colaborat încontinuu din timpuri străvechi şi vor continua să existe, presupun, până la Ziua Judecăţii.

Primii non-musulani care au încercat să rezolve problema „înţelegerii islamului” au fost ereticii creştini şi evreii din Asia apropiată, alungaţi din Roma şi din Bizanţ. Printre ei, se aflau copţi, arieni, nestorieni şi iacobiţi, imigranţi din Iranul Sasanid şi, unii, din Egipt.

Non-musulmanii nu au fost niciodată supuşi vreunei opresiuni şi nici nu au fost făcuţi sclavi cu forţa de către armele islamice. În primele două secolele ale hicra (adică secolele VII-IX e.n.) aşa numiţii eretici căutau libertate socială, eliberarea de sub puterea Romei şi a Bizanţului, și au plecat în zona „noilor lor vecini”, reprezentaţi de o umma solidă de musulmani.

Iisus Hristos a prezis (vezi Evanghelia după Sf. Ioan:14, 26) faptele lui Mani, iar Mani a cerut clarificarea profeţiilor lui Moise şi ale lui Iisus. Într-o astfel de cercetare mutuală s-au desfăşurat primele secole ale dezvoltării islamului şi ale tentativei de a se face înţeles de către vecinii săi, non-musulmanii.

Mevlana Gülen abordează problema războiului şi a păcii – a jihadului într-o mod extrem de delicat, aşa cum o picătură de rouă cade pe obrazul fin al unui copil.

Aspectul războinic al propagării islamului în regiunea mediteraneană şi în Orientul Mijlociu a început să se manifeste în a doua parte a secolului al VII-lea şi chiar şi acum, la începutul secolului al XXI-lea trebuie privit în conformitate cu conceptele sunnite şi şiite ale legitimităţii succesiunii puterii în umma. Trebuie să vă reamintesc că începuturile spirituale şi lumeşti ale islamului sunt inseparabile; de aceea puterea laică (a sultanului) este combinată cu puterea spirituală a puterii (a califului-sultan).

De aceea, astăzi, mai ales după tragediile petrecute în S.U.A. pe 11 septembrie 2001, după actele teroriste din „Nord-Ost” şi Beslan, Rusia, din Madrid şi din Londra, trebuie să studiem atent diviziunile care există în islam, după cum urmează:

• Cei care cinstesc doar Coranul.
• Cei care cinstesc şi Coranul şi Șaria-adet.
• Cei care admit nu numai faptul că în Coran se găseşte perfecţiunea şi esenţa eternă, dar recunosc şi importanta ideii de schimbare în această lume şi înţeleg ca afirmaţiile teologice trebuie să fie conforme cu Coranul şi schimbarea.

Influenţa acestor trei grupuri convenţionale ar putea determina relaţiile dintre lumi – cea islamică şi cea non-islamică – în secolul XXI şi în viitorul îndepărtat. Asta îl face pe F. Gülen să fie foarte prudent şi să nu îndrume inimile celor înşelaţi pe o cale greşită, ceea ce ar duce la probleme şi mai mari.

După prăbuşirea (destul de paşnică) a califatului în Republica Turcă (în 1924) nu a mai existat nicio căpetenie a sunniţilor – niciun calif sau niciun succesor al Profetului (luaţi aminte că nu este considerat un Mesager al lui Allah).

Imamii şiiţi, care practică puterea seculară şi spirituală, pot fi încă găsiţi în Republica Islamică a Iranului.

În istoria Europei din secolele XV-XVIII, neînţelegerea islamului de către monarhii şi liderii lumii creştine au dus câteodată la diferite incidente. Creştinismul secolelor VII-VIII privea cu neîncredere cele postulate de islam, iar o astfel de atitudine a continuat să se transmită de-a lungul a multor secole, atât în rândul bisericilor – ortodoxe şi catolice – cât şi în rândul conducătorilor lor. Această atitudine se bazează în primul rând pe următoarele idei:

1. Teama clerului creştin de a nu fi pus în situaţia de a avea un oponent, sub forma islamului – fiind ultima religie cu rădăcini comune clare cu creştinismul şi neavând niciun aşezământ care să medieze relaţia lui Dumnezeu cu omul.
2. Înţelegerea iniţială a logicii esenţiale a islamului de către părinţii creştini ai Bisericii, care era, la acel moment, închisă pentru milioane de creştini.

Islamul reprezintă etică şi normele unei mese de oameni (umma), dar nu şi o învăţătură filosofică pregătită special pentru umma (şi rearanjata, dacă este necesar, atunci când autorităţile o cer, de exemplu).

Creştinii Orientului Apropiat (Arabia, Egipt şi Siria) şi ai Bizanţului au găsit în valorile absolute ale islamului (credinţă, viaţa, posteritate, minte, proprietate) bazele societăţii civile, aşa cum o înţelegem noi în secolul al XXI-lea.

Timp de mulţi ani, F. Gülen a criticat ideea greşită conform căreia islamul este o religie militantă, idee care a apărut sub influenţa unor schimbări sociale şi politice extrem de importante, determinate de invazia cruciaţilor în Asia apropiată, în Europa Centrală şi de sud-est în secolele XI-XIII.

Trebuie, de asemenea, să ne amintim că acei creştini care au murit în timpul coliziunilor militare cu saracenii au fost numiţi martiri. În cadrul Bisericii est-creştine, care a avut de-a face nu numai cu confruntarea cu musulmanii, dar au suferit şi de o lovitură zdrobitoare în spate din partea cavalerilor catolici, a apărut ideea că totul s-a întâmplat din cauza rivalilor islamici. În această perioadă (secolele XI-XIII) a apărut în mintea creştinilor imaginea musulmanului ca fiind un criminal crud, gata oricând să comită suicidul în public, pentru a comite acte de terorism.

Trebuie, de asemenea, să înţelegem că ruptura bisericii creştine în două părţi, ca urmare a cruciadelor, ruptura încă nerecunoscută de Papa.

De asemenea, trebuie să scot în evidenţă şi faptul că, de fapt, Coranul completează perfect numărul interdicţiilor categorice în ceea ce priveşte uciderea oamenii nevinovaţi: Biblia (Exodul, 21-12, Leviticul, 24:17-18), Coranul, 2, 178-179. Coranul este una dintre cele mai monoteiste învăţături care interzice suicidul (4,29), iar omorul femeilor şi al copiilor este privit ca fiind un act nedemn de Dumnezeu. (Coran 25, 68; 6, 151)

Postularea „sabiei şi nu a păcii” (Evanghelia după Matei, 10:34-34) şi şi cele înscrise în Evanghelia lui Luca 12:51-53, nu corespund accepţiunii islamice a jihadului (războiul sacru), văzut că o cale ce vine în ajutorul oamenilor, indiferent de faptul că include utilizarea forţei (Coran 5, 54; 9, 19; 8, 72; 16, 10; 29,6; 29,8) şi alte sure şi ayat-uri.

De asemenea, trebuie să menţionăm şi faptul că în secolele XII-XIV, în timpul invaziei mongolilor, percepţia lui Ginghis Han ca fiind o figură distructivă a fost caracteristică atât pentru Europa, cât şi pentru islamul din Egipt şi Arabistan, de exemplu. Atât mongolii, cât şi tătarii, uniţi de către Ginghis Han şi urmaşii lui apropiaţi, au acceptat islamul pentru o scurtă perioadă de timp. Şi, ca urmare a unei studieri rudimentare a acestui fenomen, percepţia armatei mongole de către creştini, ca fiind „o plagă pentru oameni”, „pedeapsa lui Dumnezeu”, distrugătorii creştinismului, iranienii, arabii şi alte civilizaţii – mai târziu toate ţările islamice şi toată lumea islamică – toate aceste neamuri au primit titulaturile negative acordate în prealabil mongolilor.

În realitate, filosofia antică şi moştenirea umană şi ştiinţifică au fost conservate pentru Europa de către califii islamici premongoli, în timp ce mongolii au distrus în mod sistematic trăsăturile culturii antice.

Poate, într-o zi, marea cultură a Occidentului va găsi loc şi pentru lucrările lui Gülen. Atunci, caracterul invaziilor islamice în Europa (inclusiv cele ale turcilor otomani), care pot fi comparate cu procesul civilizational al lumii şi care sunt foarte puţin studiate, atât în est, cât şi în est, va fi analizat. Conştiinţa islamică a musulmanului modern, cetăţean al ţărilor europene (inclusiv Rusia, desigur) şi viziunile lui cu privire la procesul istoric de răspândire a musulmanilor în Europa trebuie studiate.

Este important să ne dăm seama că ameninţarea Occidentului venită din partea turcilor otomani (al treilea şi al patrulea val de invazii în Europa, după huni) nu a avut o bază religioasă, ci una socială, politica şi militară. Dacă e să o raportăm la secolul XXI, atunci putem spune că este un fel de expansiune socio-demografică şi o formă de terorism şi de conflict latent de intensitate mică.

Diferenţa în viziuni vine din trecutul îndepărtat, în felul diferit de a privi lumea în rândul occidentalilor, începând cu explorarea Lumii Noi – America şi încercarea de a uni părţile pământului locuit şi cunoscut, cu „misteriosul” est, care trăia într-o lume proprie şi nu necesită nicio descoperire. Trebuie, de asemenea, să luăm în consideraţie nivelul diferit al aşteptărilor celor două părţi – Europa creştină şi Turcia musulmană, în perioada în care contactele dintre ele erau ostile şi agresive (sub influenţa invaziei otomane din Balcani în secolele XIV-XV), precum şi incomensurabilitatea mişcărilor evolutive din societăţile Epocii Reformei în Europa şi înfloritoarea societate a Imperiului Otoman (în secolele XVI-XVII).

Europa, din cauza consumului dinamic şi întotdeauna în creştere şi a demografiei înfloritoare, avea nevoie, la început, de furnizarea de mâncare ieftină din ţările islamice din est. Abia la sfârşitul secolului XVIII, începutul secolului al XIX-lea a început să aibă nevoie şi de materii prime. În contrast, ţările din Orientul Mijlociu aveau nevoie, până la sfârşitul primei Revoluţii Industriale, de taxele plătite de locuitori; cu alte cuvinte, erau interesate doar de mărimea populaţiei.

Aici, trebuie să avem în vedere o „analogie inversă”: islamul a pătruns în Europa şi în estul creştin în secolele VII-XII, aşadar, în straturile slabe ale civilizaţiei creştine. Modelul vestic a găsit „o ramură” în modelul de civilizaţie islamic (în particular cel otoman), mult mai târziu, în secolele XVIII-XIX, reprezentat de non-musulmanii aflaţi în statele islamice, care îşi protejau propriile valori socioculturale şi îşi doreau să adapteze libertăţile personale islamice la avantajele europene.

Creşterea tensiunii relaţiilor şi retardul economic al lumii islamice care a început să se simtă în Epoca Industrializării au avut un caracter religios, dar aceste procese s-au bazat, în primul rând, pe prăpastia economică adâncă dintre lumea islamică şi Occident exprimată prin stagnare şi o imitare doar parţială a regulilor consumului.

La acea vreme, coexistau două procese total opuse:

• Occidentul încerca să unească acele ţări care erau la acelaşi nivel de dezvoltare.
• Islamul încerca să îşi conserve lumea printr-o adaptare parţială la factorii externi, prin modernizare şi occidentalizare.

În acest fel, de-a lungul a multor secole, vestul şi estul nu încercau să se studieze pentru a se înţelege unul pe celălalt, ci doar să se adapteze nivelului adecvat de consum.

Simularea izolaţionismului islamic (şi, în principal, cel otoman), ca urmare a retardului lui economic, precum şi situaţia tensionată din zonele de la periferia Europei au dat naştere la o atitudine protecţionistă a marilor state din secolele XIX-XX.

Predominanta stimulului interior faţă de reorganizare şi reforma din Turcia în 1850-1980 a fost însoţită de un islamism crescând (în special după epoca secularismului lui Ataturk).

Amplitudinea scăzută a fluctuaţiilor cerinţelor existente în societatea islamică din secolele XIX-XX a fost combinată cu un consum masiv de bunuri europene, simbolizând o aşa numita aderență a otomanilor la lumea europeană. Nu există, totuşi, ideea descoperirii lumii în islam, la acea perioadă. Existenţa unei cerinţe foarte mari de consum, în conformitate cu standardele, a avut doar un efect demonstrativ, putându-se spune, de exemplu, „hainele mele sunt la fel de bune ca ale lui Selim şi Vilko, sau hainele lui Hristos sunt chiar mai bune”. Centrul otoman – reprezentantul puterii, nu putea să asigure distribuirea funcţiilor într-o manieră satisfăcătoare şi nu a dorit să studieze în profunzime procesul dezvoltării lumii occidentale; din această cauză nu s-a ajuns nicăieri.

Vectorul principalelor eforturi ale statului islamic otoman avea în centru sistemul militar şi politic; asta a dus la eşecul Tanzimatului.

Vectorul deciziilor ocazionale şi cercetările care aveau ca scop stabilizarea subsistemului otoman s-au îndepărtat de vectorul dezvoltării şi cunoaşterii adoptat de modelul de civilizaţie atlantic.

De exemplu, studiul sistematic al islamului a început în Europa în secolul al XIII-lea, în timp ce studiul modelului creştin (a nu se încurcă cu antichitatea) a început în est abia în secolul al XVIII-lea. Occidentul a studiat componenta intelectuală a estului, în timp ce oamenii de ştiinţă islamici au studiat arta militară şi dreptul din perioada revoluţiilor industriale, dar nu şi filosofia dezvoltării.

Pragmatismul studiului islamic al valorilor occidentale:

• Expoziţiile comerciale şi cele industriale sunt apreciate, dar nu şi bibliotecile.
• Refuzul autorităţilor islamice de a înţelege Occidentul s-a transformat în cadrul lumii islamice într-un consens social.
• Superioritatea tezei islamice „învaţă şi însuşeşte” şi refuzul celeilalte teze „învaţă – înţelege – îmbunătăţeşte” sunt două aspecte foarte periculoase pentru colaborarea islamului cu creştinismul; colaborarea, însă ar trebui să ocupe un rol central în secolul al XXI-lea.

În concluzie

• Activarea dogmelor lumii islamice prin separarea comunităţilor în comunităţi dezvoltate şi comunităţi periferice şi-a făcut loc pe scenă internaţională.
• Problemele interioare ale comunităţilor islamice rezultate din adaptarea lentă la lumea actuală (o lume a informaţiilor globale) sunt din ce în ce mai mari.
• Imposibilitatea apelării la soluţii militare în Europa unită.
• Musulmanul emigrant – cetăţean al Europei – este o contradicţie a secolului al XXI-lea.
• A avea acces la arme a devenit un simbol al libertăţii civile în ţările islamice.
• Provocările aduse de „singuraticul islam” consolidării societăţii civile europene au dat naştere unor proteste ale unor minţi luminate precum Fethullah Gülen.
• Neînţelegerea şi percepţia discriminanta a drepturilor unui individ islamic pot fi depăşite în care noilor limite ale Europei unite, prin intermediul dialogului.

Pentru a studia problemele mai sus menţionate, avem nevoie de:

• Istorism
• Autocontrol
• Un nivel foarte ridicat de conştientizare a valorilor culturale de bază
• Respect şi grijă faţă de tradiţiile islamului şi ale creştinismului.

Acestea sunt elementele structurale de bază ale pătrunderii în esenţa subiecţilor studiului nostru.

F. Gülen, Mevlana secolului al XXI-lea, şi-a devotat întreaga viaţa acestor poziţii. Trăieşte printre noi – calm, modest şi milos.

Haideţi să îi mulţumim lui Dumnezeu că există asemenea oameni în această lume.

Dr. V. I. Sheremet este doctor în istorie, directorului Institutului de Studii Orientale al Academiei Ruse a Ştiinţelor, membru al Academiei Ruse a Ştiinţelor Naturale (directorul Departamentului pentru Probleme legate de Civilizaţie) şi, de asemenea, membru al Academiei Internaţionale a Ştiinţelor Naturii şi Societăţii.

1. Fethullah Gülen – Eseuri, perspective, opinii. М., 2005. p. 79.

2. Ibid.

3. Ibid p. 42

4. Sheremet V. I. Kemal Ataturk – Portret sociocultural // «Geomilitarism. Geopolitica. Securitate». . 9. М., 2005.

5. Consultaţi publicaţia mea în rusă, precum şi publicaţiile din Balcani şi din Turcia: Становление Османской империи. XIII–XVI вв. // Новая и новейшая история. 2001, № 1. Оsmanlı reformları ve Avrasya diyaloğu // Diyalog Avrasya. 2001, No 5. Türkmen halkynyňn geçmişi boўunça resminamalar… // Miras. 2002, No 3(7). Turcia europeană că zonă de contact inter-civilizational în perioada otomană. Secolele XIV-XX // Ierarhie şi putere în istoria civilizaţiilor. A doua conferinţă internaţională. St.-Petersburg, 4 – 7 iulie, 2002. Abstracts. Moscova, 2002. Туркмено-османская империя: становление цивилизации регионального уровня // Miras. 2004, No 3 (15).

6. Ф. Гюлен «Сомнения, порожденные веком. Т. 1. М., 2005. С. 77-78.

7. F. Gülen: Eseuri..., p. 65

8. Ibid, p. 55

Tweet

Whatsapp