Integrarea musulmanilor în Europa şi Mişcarea Gülen

La începutul secolului 21, umanitatea se confruntă cu câteva tendinţe, în primul rând legate de renaşterea radicalismului în majoritatea religiilor şi de rolul tot mai crescând al religiei în civilizaţiile universale şi în diversitatea culturală, ideologică şi religioasă pe plan global sau local. Integrarea problematică a musulmanilor în societăţile europene reprezintă o dovadă a incompatibilităţii dintre tradiţiile creştine şi islamice. Există două tendinţe principale în comunităţile musulmane din Europa. Prima este legată de procesele de radicalizare. Gülen menţionează patru motive pentru care musulmanii au adesea probleme de dialog, deoarece majoritatea musulmanilor, chiar şi cei educaţi să creadă că Occidentul caută să submineze islamul. A doua tendinţă este legată de o identitate nou stabilită. Există cercuri care tind să-ţi conserve identitatea islamică, iar ca o caracteristică distinctivă, ei aleg identitatea religioasă, care este un element mai determinant şi puternic în concurarea cu civilizaţiile europene şi creştine. În această lucrare se dezbate faptul că nu civilizaţiile creştine sau islamice sunt cele care se ciocnesc, ci valorile seculare/liberale post creştine şi valorile tradiţionale islamice. În acest caz, singura alternativă pentru sectarianism, izolare şi relativism radical este dialogul între credinţe şi culturi. Pentru a se opune şi a-i displace Occidentul, în calitate de învăţat islamic şi activist al păcii, Fethullah Gülen afirmă că islamul şi musulmanii nu vor dispune niciodată de beneficii. El indică metoda dialogului: uitarea problemelor din trecut şi concentrarea asupra punctelor comune. El pune accentul pe faptul că toleranţa este o virtute extrem de importantă care ar trebui promovată mereu. Gülen crede că iudaismul și creştinismul au puncte în comun cu islamul. El insistă asupra faptului că lumea devine din ce în ce mai globalizată şi ambele părţi simt nevoia unei relaţii. Mişcarea Gülen are scopul de a promova relaţiile creative şi pozitive între Occident şi musulmani.

Introducere

La începutul secolului 21, umanitatea se confruntă cu câteva tendinţe complementare, în primul rând legate de renaşterea radicalismului în majoritatea religiilor, rolul crescând al religiei în diversitatea civilizaţiei universale, culturale, ideologice şi religioase pe plan local şi global. Integrarea problematică a musulmanilor în societăţile europene reprezintă o dovadă a incompatibilităţii dintre tradiţiile creştine şi islamice.

În ciuda acestor tendinţe, învăţatul islamic şi activist al păcii, Fethullah Gülen, afirmă că creştinii au puncte în comun cu islamul, din moment ce amândouă religiile consideră că au misiuni de îndeplinit. Gülen insistă asupra faptului că lumea devine din ce în ce mai globalizată şi ambele părţi simt nevoia unei relaţii. Mişcarea Gülen are scopul de a promova relaţiile creative şi pozitive între Occident şi musulmani.

De la evenimentul din 09 noiembrie , s-a scris foarte mult despre fundamentalismul religios în creştere şi violenţa între populaţia musulmană din Europa. Migraţia a fost privită recent ca o sursă de teamă şi instabilitate pentru statele din Occident, deşi ea reprezintă mai mul o sursă cu conţinut ce aparţine anilor 1960.

Mişcarea Gülen: teorie şi practică

Mişcarea Gülen este unul dintre cele mai interesante exemple de gândire liberală islamică din Orientul Mijlociu. Mişcarea prezintă caracteristici islamice, naţionaliste, liberale şi moderne. Ea are abilitatea de a împăca valorile tradiţionale islamice cu modernitatea. Mişcarea Gülen a devenit o forţă socială, înfiinţându-se în anii 1960. Dezvoltările politice şi economice din Turcia în anii 1900, schimbările globale după Războiul Rece şi migrarea crescândă spre Europa sunt elemente ce au contribuit la transformarea mişcării Gülen „dintr-o comunitate modestă formată din adepţii lui Nursi la o mişcare socială musulmană cosmopolitană internaţională” activă în 70 de ţări. Mişcarea este influenţată de conceptul moderat de „islam turcesc” formulat de către unii gânditori naţionalişti, şi de asemnea de către mişcarea Nurcu sau N ur (lumina) care s-a dezvoltat în jurul ideologiei lui Said Nursi (1877 – 1961), o autoritate religioasă proeminentă care respinge ideea unei ciocniri între Orient şi Occident.

Fondatorul mişcării, Fethullah Gülen, şi adepţii lui acceptă civilizaţia occidentală ca pe o bază potrivită pentru viaţa materială, în timp iau în considerare de asemenea şi civilizaţia islamică ca fiind potrivită pentru viaţa spirituală. Thomas Michel, care recunoaşte importanţa mişcării Gülen, afirmă că Gülen este faimos mai mult în calitate de activist în domeniul comunicării publice.

O parte dintre elita seculară îl vede pe Gülen ca pe o dezvoltare progresistă, spunând că soluţia pentru problemele Turciei depinde de ajungerea la un consens. Deşi, alţii îl văd ca pe o ameninţare crezând că el foloseşte diferite tactici pentru a atinge acelaşi scop ca islamiştii. Islamiştii cred că sfera seculară foloseşte comunitatea lui Gülen pentru a le obstrucţiona ideologia. Greg Barton afirmă că mişcarea Gülen este văzută greşit ori ca fiind o mişcare islamistă, ori ca pe un tarekat sufit, dar o atentă analiză a acestuia atestă că această mişcare este de fapt foarte diferită de toate presupunerile care se fac, ea fiind o mişcare foarte bine dezvoltată, cu o influenţă socială islamică foarte mare. Mişcarea Gülen demonstrează o abilitate de a unifica „sinteza turcă islamică”, o identitate puternică ce uneşte „turcimea” (sau kemalismul) cu islamicitatea într-un singur modul.

Fethullah Gülen nu face un favor statului aplicând legea islamică. El acceptă afirmaţia lui Said Nuris conform căreia ideea de republicanism este foarte bine legată de ideea de „consultare” discutată adesea în sursele islamice. Scopurile lui Gülen sunt de a islamiza ideologia naţionalistă turcească şi de a „turciza” islamul. El propune două metode de a instaura pacea în societate – toleranţa şi dialogul. Fethullah Gülen susţine că religia este o chestiune privată, iar cerinţele ei nu trebuie să fie impuse nimănui, concluzionând cu ideea că forma de guvernare democratică este cea mai potrivită alegere. O astfel de abordare, adaugă el, ar întări statul, şi astfel va proteja societatea, lărgind baza statului de legitimitate şi abilitatea lui de a mobiliza populaţia.

De fapt, într-o societate democratică, sursa legii este oarbă şi liberă de orice prejudecată etnică. Ea promovează crearea unui mediu adecvat dezvoltării indivizilor şi a societăţii în instituţii pentru luarea de decizii, acestea fiind caracteristicile lumii moderne. Tuturor trebuie să le fie permis să se exprime, cu condiţia că nu trebuie să se aplice presiuni asupra altora prin intermediul unor anumite mijloace. De asemenea, membrilor comunităţilor minoritare ar trebui să le fie permis să trăiască conform credinţelor lor. Dacă astfel de legislaţii ar fi instituite conform normelor legilor internaţionale şi acordurilor internaţionale, Islamul nu ar avea nici o obiecţie în privinţa lor. Nimeni nu poate ignora valorile universale pe care le-au prezentat Coranul şi sunna cu privire la drepturile menţionate mai sus. De aceea, este imposibil de demonstrat în vreun fel că Islamul se opune democraţiei.

În ceea ce priveşte reconcilierea Islamului cu democraţia, Gülen are propriul său mod de abordare:

Cei care se ghidează după un model mai moderat, cred de asemenea că ar fi mai bine să se introducă islamul în calitate de complement al democraţiei şi nu a-l prezenta ca pe o ideologie. O astfel de abordare poate juca un rol foarte important în lumea islamică prin îmbogăţirea formelor locale de democraţie şi extinderea lui într-un fel care ajută oamenii la dezvoltarea unei relaţii de înţelegere între lumile spirituale şi materiale. Cred că islamul va ajuta de asemenea la îmbogăţirea democraţiei, deoarece ea va răspunde nevoilor oamenilor, precum o satisfacţie spirituală, care nu poate fi împlinită decât prin amintirea Eternului.

Mişcarea Gülen s-a manifestat în multe grupări şi instituţii educaţionale. Există aproape 700 de şcoli în toată lumea inspirate de mişcarea Gülen, care este avocatul toleranţei globale, al dialogului şi păcii. Pentru a-şi promova ideile, adepţii lui Gülen au pus bazele unui număr mare de organizaţii. Una dintre acestea este Fundaţia Profesorilor Turci, care publică un ziar lunar numit Sizinti (Dezvăluri) şi două ziare academice: Yeni Umit (Noua Speranţă) şi The Fountain. De asemenea, se organizează şi simpozioane naţionale şi internaţionale, panouri de dezbateri şi conferinţe. O altă fundaţie, Fundaţia Scriitorilor şi Jurnaliştilor Turci, uneşte intelectualii seculari şi islamici. Fundaţia a organizat conferinţe naţionale şi internaţionale în beneficiul dialogului între credinţe. Adepţii lui Gülen conduc o reţea media şi sunt activi în construirea de clinici, institute de cercetare şi fundaţii culturale în lume. Majoritatea succesului pe care aceste instituţii îl au, se datorează politicii mişcării Gülen, aceea de a lucra în concordanţă cu legile ţării gazdă în ceea ce priveşte educaţia, religia şi organizarea socială.

Fethullah Gülen este unul dintre gânditorii contemporani musulmani care este reprezentantul dialogului dintre creştini şi musulmani. Pim Valkenberg, vorbind despre contribuţia lui Gülen la dialogul dintre musulmani şi creştini, afirmă că cel mai interesant lucru în scrierile lui Gülen nu este originalitatea de care dă dovadă, „ci felul în care acesta combină înţelepciunea tradiţiilor mistice şi exegetice ale Islamului, făcând referiri la filozofii occidentali şi teologi”. Scrierile lui Gülen despre dialog au fost strânse în lucrarea numită Avocatul Dialogului. Gülen menţionează patru motive pentru care musulmanii au probleme în dialogare. Primele trei motive au legătură cu reminescenţa istorică a lumii musulmane în privinţa colonialismului occidental, musulmanii fiind suspicioşi în dialogarea cu Occidentul, deoarece aceasta este doar o chestiune politică. Al patrulea motiv este teologic şi are legătură cu imaginea distorsionată a islamului. Aceste motive sunt foarte bine descrise şi de către Edward Said în lucrarea sa, cu numele de „Orientalism”. Menţionând dificultăţile, Gülen ajunge în punctul fundamental, uitând trecutul, ignorând polemicile şi oferind întâietate punctelor comune, care sunt mult mai multe decât polemicile”.

Gülen consideră că dialogul nu este cerut numai de societate, dar Coranul îndeamnă de asemenea musulmanii să respecte adepţii altor religii, pe foştii Profeţi şi Cărţile lor:

„Atunci când relaţionăm cu Oamenii Cărţii care nu sunt opresori, nu avem nici un drept să fim violenţi cu ei, nici măcar să ne gândim să îi distrugem. Un astfel de comportament este non-islamic, contrat regulilor şi legilor islamice, şi se poate spune chiar că este anti-islamic.”

Mişcarea lui Fethullah Gülen a devenit marca turcească de modernitate islamică, ce caută să instaureze pacea prin intermediul educaţiei, toleranţei şi al dialogului între credinţe.

Gülen afirmă că „întâlnirile de dialog” sunt în primul rând bazate pe subiecte religioase. Sursele islamice de bază sfătuiesc musulmanii să se angreneze în dialog şi cu oameni din alte credinţe. Gülen reafirmă că dialogul nu este o invenţie de a sa sau o inovaţie, ci o renaştere a celui mai neglijat aspect al islamului. Toleranţa este de asemenea o chestiune centrală în concepţia asupra realităţii a mişcării Gülen.

Printre cele mai multe lucruri pe care le-a pierdut, primul şi cel mai important este toleranţa. În această lume noi trebuie să îi îmbrăţişăm pe ceilalţi, indiferent de opinii, viziuni asupra lumii, ideologii, etnicitate sau credinţă. Trebuie să acceptăm chestiunile care nu ne sunt pe plac, găsind putere în conştiinţa noastră, în credinţă şi în inima noastră generoasă, ori în puterea emoţiilor noastre.

Contrazicând afirmaţia lui Samuel Huntington, conform căreia: „Musulmanii au probleme în a trăi în pace cu vecinii lor”, Gülen defineşte proiectul mişcării astfel:

„Într-o lume care devine din ce în ce mai globalzată, încercăm să îi cunoaştem pe cei care vor deveni mai apoi vecinii noştri;. Unul dintre cei mai importanţi factori în acest punct este de a elimina chestiunile care separă oamenii şi anume: discriminarea bazată pe rasă, culoare, credinţă şi etnie.”

În lumea modernă de azi, relaţia dintre islam şi terorism este foarte dezbătută, iar abordarea acesteia de către Gülen este una foarte interesantă. Gülen accentuează faptul că teroarea dăunează islamului, musulmanilor şi umanităţii în general. Învăţaţii încearcă să demonstreze că musulmanii responsabili de atacurile teroriste pot în primul rând schimba imginea islamului în minţile lor. Aceştia nu deţin o înţelegere a surselor, citind textele înafara contextului, interpretând greşit religia lor, apoi punând în practică religia înţeleasă greşit. Ei sunt rău ghidaţi şi îi îndrumă greşit şi pe ceilalţi.

Regret să spun că în ţările în care trăiesc musulmani, unii lideri religioşi şi musulmani imaturi nu au altă armă în mână decât interpretarea lor fundamentală a islamului;. Ei o folosesc pentru a-i implica pe oameni în lupte care slujesc doar propriilor lor scopuri. De fapt, islamul este o credinţă adevărată şi ar trebui trăită cu adevărat. Spre calea de atingere credinţei, nu se pot folosi metode neadevărate. Nicio persoană nu ar trebui să omoare o altă fiinţă umană. Nimeni nu trebuie să îi facă rău unei persoane nevinovate, chiar şi în timpul războiului. Nimeni nu trebuie că ofere o fatwa (pronunţare legală), comandând acest lucru. Nimeni nu trebuie să fie un sinucigaş cu bombă. Nimeni nu trebuie să intre în mulţime cu bombe legate de corpul său. În ciuda religiilor oamenilor din mulţime, acest lucru nu este permis din punct de vedere religios.

Gülen vorbeşte despre problema transformării terorii într-o calamitate globală. În opoziţie cu alţi observatori, Gülen crede că situaţia lumii nu este totuşi dezastruoasă şi nu va avea loc o ciocnire între civilizaţii. Potrivit lui Gülen, cei care sunt în căutarea unui viitor catastrofic al lumii, speranţa că antagonismul global va asigura continuarea puterii lor în lume. Fethullah arată că educaţia trebuie să joace un rol foarte important în rezolvarea problemelor lumii.

„Gülen nu numai că reînnoieşte discursurile şi practicile islamice, ci transformă de asemenea sfera publică fără a pretinde sau a se lăuda că face acest lucru.”

Comunitatea turcă în Germania şi identitatea islamică

Comunitatea imigrantă turcă este una dintre cele mai mari comunităţi musulmane care s-au stabilit în Europa la începutul secolului 20. Există mai mult de 4,5 milioane de turci în ţările Uniunii Europene: Germania, Franţa, Olanda, Belgia. În anul 2006, conform Departamentului de Stat American, în Germania există 3,2 milioane de musulmani, reprezentând 4% din populaţie. Majoritatea musulmanilor trăiesc în Berlin şi în marile oraşe din fosta Germanie de Vest. Oricum, spre deosebire de majoritatea ţările europene, comunităţile de musulmani există în numere foarte mari în unele zone rurale din Germania, în special în Baden-Wurttemberg, Hessia şi părţi ale Bavariei şi partea de nord a Rinului. Majoritatea musulmanilor din Germania sunt sunniţi. Mulţi musulmani turci sunt alevi. Turcii şi-au format propria lor societate specială în cadrul societăţilor occidentale, o caracteristică care îi diferenţiază de alte comunităţi imigrante. Turcii aderă întotdeauna la identitatea lor naţională şi îi impresionează pe rezidenţii nativi, oriunde merg. Elementul central al vieţii lor sociale este moscheea, apoi sunt cafenelele, frizeriile, alimentarele, bibliotecile, locuri de comerţ. Mai mult, multe moschee au fost echipate recent cu mijloace moderne de comunicare precum internetul şi liniile de telecomunicaţii. Femeile în special tind să îşi păstreze modul de a se îmbrăca. Femeile turcoaice poartă vălul într-un anumit fel.

Comercianţii sunt nerăbdători să expună bunurile turceşti. Magazinele au nume precum Istanbul, Ankara, Amra, Mulana, Turkeya, şi etalează aceeaşi cantitate de bunuri ca în Turcia. În nicio casă de-a imigranţilor turci nu lipsesc sateliţii pentru a viziona canalele turceşti. În afara canalelor TV, ziarele zilnice turceşti sunt distribuite la majoritatea caselor turceşti, atât gratis, cât şi prin abonament. Majoritatea acestor ziare (Zaman, Turkiye, Hurriyet, etc.) sunt distribuite peste tot în Europa. Alte ziare sunt scrise în limbi străine europene şi lucrări specializate pe afacerile turceşti şi pe comunitatea imigrantă turcească, care atrag doar un număr mic de cititori turci.

Lucrările de caritate sunt întoteauna observate de către rezidenţii turci. Există mii de moschei care au fost construite prin donaţii ale imigranţilor comunităţii turceşti. Ei pot de asemenea cumpăra biserici scoase la vânzare, pentru a le transforma în moschee. Ei încearcă să sprijine chestiunile arabe islamice, de asemenea. Caritatea îi face să simtă că aparţin într-adevăr ummah musulmane.

Islamul este o religie vizibilă în Germania şi religia cu cea mai mare minoritate din ţară. Istoria islamului în Germania a început la sfârşitul anilor 1960. Migranţii turci nu au făcut vizibile practicile lor religioase deoarece nu vedeau Germania ca pe noua lor casă. Intenţia lor a fost aceea de a munci pentru o scurtă perioadă de timp în Germania şi erau legaţi mult mai mult din punct de vedere emoţional de dezbaterile politice şi de viaţa publică din Turcia. Ei credeau cu ardoare că se vor întoarce cu siguranţă în Turcia. Prima generaţie de migranţi priveau practicarea religiilor lor ca pe o primire de bun venit. Ei săvârşeau practicile lor religioase în case sau în locuri retrase, deoarece lumea exterioară era percepută ca un tărâm străin sau mai bine zis în limba turcă, gurbet. Realitatea modului de viaţă al migranţilor – dor de casă şi ignoranţă – este o caracteristică a aşa numitului „Gastarbeiter” – literatură turcă până la începutul anilor 1980.

Atunci când turcii din Germania s-au transformat din muncitori migranţi în imigranţi, în timpul celei de-a doua generaţii, oricum, nu s-a transformat numai dispoziţia lor instituţională, ci şi cea religioasă individuală. Pentru primii imigranţi, aşa numitul islam al turcilor a reprezentat o influenţă formatoare pentru practicarea religiei lor în Germania. Islamul Oamenilor a fost îndreptat şi modelat de către practicile vieţii de zi cu zi şi a fost definit de fazele distincte ale vieţii fiecărui individ. Islamul Oamenilor a fost inclus în cultură, în timp ce în diasporă religia a devenit mai târziu „deculturalizată”. Migranţii au început să studieze treptat Coranul în limba turcă, ceea ce a reprezentat o schimbare radicală în vieţile lor religioase. Tinerii musulmani din Germania afirmă adesea că „ei singuri au descoperit islamul”. Noţiunea de „actualizare de sine” prin islam este subliniată mai ales de către Sigrid Nokel în studiul ei Die Tochter der Gastarbeiter und der Islam. Aşa cum afirmă Nokel, dezvoltarea personală este centrală descrierii de sine în timpul fazelor viaţa tinerelor femei musulmane. Decizia de a purta un văl pe cap şi de a-şi modela vieţile individual şi din dorinţă proprie, potrivit principiilor islamice reprezintă modul femeilor tinere de a actualiza şi de a domina relaţiile lor cu islamul.

Când a doua generaţie de migranţi au renunţat la ideea de a se întoarce la ţările părinţilor lor, acest lucru nu numai că le-a schimbat statutul din „oaspeţi” în imigranţi, dar i-a ajutat de asemenea să schimbe balanţa puterii între imigranţi şi Germania. Germania a fost forţată să primească imigranţii, considerându-i noi cetăţeni şi să comunice cu ei în privinţa integrării lor. În contras cu prima generaţie care practica islamul într-un mod defensiv şi aproape invizibil, a doua generaţie foloseşte islamul ca pe o unealtă de a da înţeles vieţilor lor individuale. Acest lucru a devenit un parte foarte vizibilă, dar şi ireversibilă din societatea germană. A doua generaţie nu numai că studiază sursele islamice pentru a putea găsi soluţii la problemele lor zilnice din societatea occidentală, dar încearcă de asemenea să contraatace discursurile occidentale împotriva islamului.

Punerea în aplicare a islamului a devenit o sursă de depăşire a distrugerii personale, a izolării şi a nihilismului. Identitatea islamică i-a ajutat să vadă viitorul. Factorul religios le-a permis tinerilor să îşi găsească orientările în societatea germană.

Până în anul 2001, migranţii din Germania nu au fost văzuţi prin intermediul termenilor religioşi, ci în a celor etnici. Polls, în anul 1990, de exemplu, a indicat existenţa a aproape trei milioane de oameni cu provenienţă turcă, ce trăiesc în Germania. În câţiva ani, identitatea lor s-a schimbat - majoritatea societăţii a început să îi perceapă diferit. Acum ei nu mai sunt percepuţi din punct de vedere etnic, ci religios: trei milioane de turci s-au transformat în trei milioane de musulmani - deşi ei niciodată nu au avut şansa de a oferi o declaraţie autorităţilor publice în privinţa religiei lor, pe cont propriu. În timp ce germanii protestanţi şi catolici au avut ocazia de a spune autorităţilor publice dacă aparţin bisericii catolice sau protestante, musulmanii nu au nicio şansă să spună dacă vor să fie înregistraţi ca fiind musulmani. Motivul este că islamul nu deţine nicio organizaţie asemănătoare cu bisericile creştine. Există unele organizaţii musulmane, dar majoritatea migranţilor din Turcia, nu aparţin acestora.

Integrarea turcilor în Germania şi Mişcarea Gülen

Discuţia despre euro-turci s-a înfierbântat într-un moment în care Turciei i s-a oferit o perspectivă de membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Aceste discuţii au fost incluse de asemenea şi în dezbaterile pe tema atacurilor de la 9 septembrie, în uciderea liderului politic islamic Pim Fortyun şi a directorului de film Theo van Gogh în Olanda, în criza caricaturilor din Danemarca şi în discuţia Papei despre Profetul Muhammad. Între timp, euro-musulmanii, în general, şi euro-turcii, au avut parte de o vizibilitate mult mai mare în sfera publică europeană într-un fel care a amplificat sentimentele islamofobe.

Relaţia dintre populaţia turcilor musulmani din Germania şi comunitatea naţională germană a fost până recent condiţionată de refuzul clasei politice de a recunoaşte că „muncitorii oaspeţi” trăiau acolo. Din anul 2000, oricum, perspectiva germană şi politica ei s-au schimbat, iar realitatea imigraţiei şi aşezământul permanent sunt recunoscute, dezvoltându-se şi dorinţa de a se extine cetăţenia. Oricum, ideea că integrarea trebuie să preceadă naturalizarea – condiţia că turcii şi alţi musulmani ar trebui să se integreze în primul rând şi să demonstreze apartenenţa lor „germană” înainte de a-şi primi cetăţenia – reprezintă un pas foarte important în dezvoltarea acestui proces. Este imposibil ca cei de origine turcă să se integreze pe deplin în societatea germană în timp ce cetăţenia şi participarea în viaţa publică nu le sunt permise.

Guvernul german a petrecut ultimii ani lucrând cu grupurile imigrante şi cu experţi independenţi la un plan naţional de integrare. Se estimează că 15 milioane de oameni în Germania au un fond imigrant, iar „marea coaliţie” a Angelei Merkel de conservatori social democraţi şi creştini văd integrarea ca pe un element crucial în siguranţa viitorului ţării şi al bunăstării economice. Discuţiile din ultimii ani au arătat că Germania mai are de aşteptat până când imigranţii se vor simţi incluşi în societate. Timp de zeci de ani, politicienii au insistat asupra faptului că Germania nu este o ţară pentru imigranţi, dar Merkel se concentrează pe punctele de integrare, deoarece ele aduc o schimbare în politica germană.

Mai mulţi factori sunt responsabili dacă Germania va rămâne şi va deveni o societate civilă mai multi-etnică decât este. În primul rând, trebuie rezolvate unele dintre problemele sociale cele mai grave, iar sistemul educaţional trebuie îmbunătăţit. Germania are nevoie de foarte mult efort pentru a le oferi şansa tinerilor neprivilegiaţi – germani sau non-germani ─ de a avea un viitor decent, atât din punct de vedere material cât şi emoţional. Chiar şi extremiştii de dreapta au dreptul la sprijin şi ajutor emoţional. Acest lucru nu are nimic de a face cu aprobarea acţiunilor lor. Dimpotrivă, doar dacă o societate se împotriveşte violenţei, doar dacă există o voinţă de a-i proteja pe cei slabi şi de a ajutora victimele, atunci această societate civilă poate supravieţui mult timp.

Există bariere sociale, economice şi politice ce stau împotriva integrării prezentate de societăţile gazdă, iar populaţia musulmană depune eforturi foarte mari de a-şi promova propriile viziuni şi modele de integrare. Printre aceste modele este şi mişcarea Gülen, care a îmbrăţişat „o noţiune multiculturală, modernă a identităţii politice şi o comunitate care este înrădăcinată în practicile şi tradiţiile musulmane.”

Dezbaterea asupra integrării turco-musulmanilor în Germania s-a rezolvat în jurul a trei politici educaţionale principale. Prim implică instruirea religioasă în şcoli. A doua dezbatere politică educaţională stabilirea şcolilor private musulmane sau turceşti. A treia politică educaţională implică purtarea vălurilor pe cap în şcoli. În contrast cu Franţa, şcolile germane permit fetelor să poarte văluri pe cap în timpul orelor de curs. Chestiunea acestor văluri a fost de fapt dezbătută în toate ţările din Europa, deci şi în Germania. Conform legii germane de libertate de exprimare religioasă, studentele germane pot purta văl în clase, însă în cazul profesorilor situaţia nu a stat la fel, ci a fost mai complexă. Din moment ce profesorii sunt reprezentanţii statului, ei nu au permisiunea de a purta văl pe cap. Modul de abordare a acestei chestiuni de către mişcarea Gülen este foarte interesant. Mişcarea Gülen preferă să evite controversele directe şi emite un rol foart vizibil în lupta curentă în privinţa permiterii profesorilor să poarte văl la şcoală. Jill Irvine afirmă că un astfel de punct de vedere nu agită spiritele politice din Germania, mişcarea continuându-şi astfel misiunea educativă.

Participanţii din mişcarea Gülen din Germania au pus bazele unei mari varietăţi de instituţii educaţionale în toată ţara. În ultimii zeci de ani în care au întâmpinat dificultăţi, mişcarea din Germania a construit o infrastructură educaţională care are scopul de a îmbunătăţi situaţia socială a rezidenţilor turci şi de a promova integrarea or în societatea germană. Ei au încercat să găsească o „cale de mijloc” între devastarea culturală inclusă în asimilarea „globalizării” de un grup minoritar ce trăieşte departe de cultura majoritară. Orice soluţie pentru problema integrării trebuie să includă avantajele şi dezavantajele înţelegerii culturale şi ale îmbogăţirii reciproce. Rezidenţii turci trebuie să devină educaţi potrivit standardelor şi foarte capabili să opereze la cele mai înalte nivele în societatea profesională germană, dar cheia integrării este de a oferi cea mai bună educaţie.

Concluzie

Comunităţile musulmane/comunităţile turceşti în special, nu sunt percepute corect de către societăţile europene fondate pe toleranţă, care a generat două tendinţe în interiorul comunităţilor. Prima tendinţă este legată de procesele de radicalizare din comunităţi. Emigranţii care întâmpină mai multe probleme sociale, mai ales, cea de găsire a unui loc de muncă, sunt expuse discriminărilor, care duc la izolarea lor. Din cauză că suferă de discomfort psihologic, ei devin un element necusnoscut al societăţii europene, simţindu-se străini. Acest lucru duce la o consolidare crescută cu grupurile etnice. Discrepanţa ideologică ce rezultă, are legătură cu islamul care funcţionează ca un factor de unire a lor.

O a doua tendinţă este legată de o nouă identitate stabilită. Există o nouă generaţie care respinge ideea de izolare, încearcă să depăşească stereotipia şi este pregătită să se integreze în societăţile europene. Aceste cercuri sunt cele care au obţinut educaţie europeană, vorbesc în limba ţării în care se află şi sunt obişnuiţi cu cultura locală. În acelaşi timp, ei tind să-şi păstreze identitatea lor islamică (sau naţională), şi ca un factor ce îi distinge de ceilalţi, ei aleg identitatea religioasă, care este un element mult mai puternic şi determinator în competiţia cu civilizaţiile europene/creştine.

Condiţia pentru prezenţa instituţională a islamului în ţările europene creează o contradicţie cu valorile fundamentale ale societăţilor europene. Europa nu este dispusă să respingă valorile liberale culturale şi morale, care constituie baza pentru civilizaţiile occidentale, chiar şi atunci când realizează că comunitatea pluralistă multiculturală are nevoie de valori universale. Europa, confruntându-se cu probleme demografice şi social-morale în unele cazuri, se simte ameninţată de manifestările fanatismului islamic.

Nu sunt civilizaţiile creştine şi islamice cele care se ciocnesc în Europa, ci valorile liberale seculare post-creştine cu valorile tradiţionale islamice. În acest caz, singura alternativă pentru combaterea sectarianismului, a izolării şi a relativismului radical este schimbul între credinţe şi dialogul intercultural. A se opune Occidentului, spune Gülen, nu aduce nici un beneficiu nici islamului şi nici musulmanilor. El propune ca soluţie dialogul: uitarea divergenţelor din trecut şi concentrarea pe punctele comune dintre cele două. El accentuează faptul că toleranţa este o virtute extrem de importantă care ar trebui să fie mereu promovată.

Araxs Pashayan

Profesor asistent în Universitatea Statului Yerevan, predă un curs despre mişcările moderne islamice din ţările arabe; expert în Orientul Mijlociu în Fundaţia Noravank, Yerevan; cercetător specializat pe ţările arabe, în cadrul Institutului de Studii Orientale, Armenia. Doctorul Pashayan s-a specializat în islamul politic după ce şi-a terminat doctoratul pe tema „Organizarea Conferinţei Islamice 1969-2002”. Ea este autoarea mai multor articole şi monografe, Organizarea Conferinţei Islamice: Obiectivele, Activitatea, Poziţia asupra Conflictului Karabakh (Yerevan, 2003)

Tweet

Whatsapp