Stăpânul unui curaj luminos de dimensiuni divine

Pentru ca un lider să fie întâmpinat cu bunăvoinţă de comunitatea sa şi de oamenii apropiaţi lui şi să devină un om de încredere, trebuie să deţină capacitatea de a rezolva toate problemele comunităţii: individuale, familiale, sociale, economice, politice. Acest lider va fi acceptat în măsura în care va rezolva problemele personale, familiale, sociale ale oamenilor săi şi va fi iubit, respectat, va fi purtat pe umeri, devenind stăpânul lor până la sfârşitul lumii.

Iată, Măritul Mohamed Mustafa (sas) este un asemenea lider, care rezolvă toate problemele omenirii.

Ca o alternativă la rezolvarea problemelor, puteţi oprima, puteţi apela la diferite pedepse, puteţi să trimiteţi oamenii în surghiun, puteţi să-i lipsiţi de drepturile cetăţeneşti, puteţi să-i asupriţi, puteţi să deschideţi larg porţile închisorilor, puteţi aplica toate formele de tortură, puteţi pune pe urmele lor toate organizaţiile de spionaj, puteţi asupri unele persoane prin frică şi terorism, dar prin toate aceste metode nu puteţi rezolva nicio problemă.

Nu numai că nu puteţi rezolva, ci puteţi crea motive pentru diferite complicaţii şi depresii în rândul comunităţii.

Aceasta nu este cu adevărat calea de a rezolva problemele. Dacă unii oameni o consideră rezolvare, în realitate este calea creării unor noi probleme. Înseamnă chiar intrarea într-un cerc vicios. Atunci când vă veţi bucura că aţi rezolvat ceva, nici nu puteţi realiza că sunteţi împâmpinaţi de o serie de complicaţii.

Cercul vicios odată format, fiecare încercare de a-l străpunge vă va face să vă afundaţi şi mai mult. Pe când Măritul Mohamed Mustafa (sas), fără a intra în cercul vicios, fără a supune oprimării şi terorii, fără a recurge la intimidare, fără să apeleze la închisori, a rezolvat toate problemele, ţinând cont de libera voinţă a oamenilor şi ştiind că este stimat de ei.

Dacă puteţi privi cu atenţie numai această latură a Mesagerului lui Allah, fără a-i lua în considerare alte comportări extraordinare, miracolele, puteţi şi voi să rostiţi "Muhammed este Mesagerul lui Allah!"

Da, Măritul Mohamed (sas) este Mesagerul lui Allah şi nu al altcuiva. Dacă El nu ar fi fost Profet, cum putea să rezolve toate aceste probleme? El a provenit din rândul unei comunităţi care neîncetat producea necazuri, isca certuri din nimic, crea intrigi, atacuri pentru câţiva bani, care era sufocat de cruzime, de abateri, de obscuritate, de tiranie şi Allah a pus pe umerii Lui o sarcină grea, de a călăuzi această comunitate.

Următorul verset din Coran zice: "Dacă am fi pogorât acest Coran asupra unui munte, l-ai fi văzut smerindu-se şi despicându-se de frica lui Allah. Acestea sunt pildele pe care le arătăm oamenilor. Poate vor chibzui!" (Haşr [Adunarea], 59/21). Aşa cum redă acest verset, Măritul Mohamed (sas) avea o asemenea însărcinare, încât dacă această sarcină ar fi fost pogorâtă asupra munţilor, aceştia s-ar prăvăli. Atât de grea era sarcina Lui.

Deoarece, Allah (cc) îl însărcinase cu călăuzirea unei comunităţi nomade cât se poate de crudă şi nesupusă, Iar El a reuşit să rezolve toate problemele pe rând, făcându-i să dobândească credinţă şi prosperitate.

Mesagerul lui Allah a adus la o asemenea prosperitate comunitatea sa, încât alţii pot citi despre ea numai în scrierile utopice. Iată "Republica" lui Platon, "Utopia" lui Thomas Moore şi "Cetatea Soarelui" de Campanella. Toate aceste opere au fost scrise în vederea aflării acelei comunităţi de vis pe care a creat-o Mesagerul lui Allah.

Aceştia să continuie să-şi imagineze, pe când Mesagerul lui Allah, depăşind obstacolele gândirii lor, a format în practică această comunitate, cu veacuri în urmă şi a oferit-o urmaşilor ca exemplu. Cine va corespunde acestei comunităţi, va deveni un om prosper. În zilele noastre vedem această realitate în toată goliciunea sa şi credem mai mult în existenţa perioadei companionilor, aşteptând naşterea unor timpuri luminoase.

Dacă toate problemele oamenilor din acea perioadă n-ar fi fost rezolvate de către Mesagerul lui Allah, ar fi putut să apară din acea sălbăticie companionii, consideraţi tabloul de onoare? Nu, fără nici o îndoială!

Dar, oare Mesagerul lui Allah a rezolvat toate aceste probleme cu mintea şi inteligenţa Sa? Şi la cest lucru spunem "Nu!" şi adăugăm: Cel Drept l-a înzestrat cu o asemenea raţiune aparţinând profeţiei, încât datorită acestei raţiuni luminoase, de dimensiuni divine, El putea sa rezolve cu uşurinţă aceste probleme. De altfel, acest lucru este o dovadă a profeţiei Lui, încât punctul culminant al subiectului nostru este acesta.

Acum să ne străduim a da câteva exemple referitoare la acest sibiect:

1. Judecată pentru Piatra Neagră (Hacerü-l-Esved) de la Kaaba

În acea perioadă toată lumea apela la Mesagerul lui Allah pentru diferite chestiuni. Într-o zi, renovarea Kaabei – şi El muncise la renovare – problema punerii la locul său a "pietrei negre" purta germenele unui mare scandal între diferitele triburi şi clanuri. Dacă această chestiune nu era rezolvată în două-trei zile, un război nu era de evitat.

Aşa cum am am spus şi mai sus, dezlegarea problemei aşezării la locul său a "pietrei negre" şi rezolvarea în cele mai bune condiţii a acestui conflict a preîntâmpinat o înfricoşătoare confruntare.

Mesagerul lui Allah a procedat în felul următor: a luat o pânză şi a aşternut-o pe jos, apoi a pus "piatra neagră" în mijloc, după care a chemat liderii clanurilor şi triburilor şi le-a propus ca fiecare să ţină de un capăt de pânză, iar El a aşezat "piatra neagră" la locul său.

Această întâmplare, pe care nu o vom trata detaliat, demonstrează ce fel de raţiune, inteligenţă stăpânea Mesagerul lui Allah chiar şi înainte de a deveni profet.

Chiar şi în perioada în care era solicitat să judece unele cazuri la vârsta de douăzeci-douăzeci şi cinci de ani (nu perioada în care fiind confirmat profet, a căpătat mai multă înţelepciune, apoi calea spre veşnicie şi aşezându-se pe banca de învăţătură a lui Allah (cc), a căpătat toate cunoştinţele), perioadă în care nu avea încă acces la divinitate, pusese stăpânire pe inima celor care-l cunoscuseră datorită hotărârilor pe care le luase inspirat de entuziasmul sufletesc, încât necredincioşii koreişiţi, văzându-L intrând pe uşa moscheei, au strigat cu bucurie: "El este Mohamed Cel Drept, suntem de acord cu judecata Lui!"

Da, a venit El şi problemele s-au rezolvat. El le-a rezolvat cu mare uşurinţă, fără a sta prea mult pe gânduri, fără întârziere, fără condei, fără să întrebe de la alţii calea de urmat. Pentru El era foarte simplu şi nimeni nu avusese vreo obiecţie şi nici nu putea să aibă, deoarece ei îl desemnaseră judecător, iar El şi-a îndeplinit rolul fără a înşela, fără insuccese, spre mulţumirea tuturor.

În viaţa Lui nu există un pas făcut înapoi, deoarece El era stăpân pe o raţiune, pe o inteligenţă prin care înţelegea foarte bine ceea ce primea de la Allah (cc). Raţiunea, inteligenţa Lui s-a deschis precum un boboc de trandafir, deschizându-se a devenit multicoloră şi s-a reflectat precum un zâmbet pe chipul nemulţumit şi ursuz al omenirii.

Poate veţi zice că tainele de mari dimensiuni referitoare la El s-au terminat, dar nu este aşa, căci în acel boboc mai există şi alţi boboci. Da, de-alungul vieţii Sale a fost solicitat, iar El, văzând starea tristă şi dureroasă a oamenilor, nu i-a respins, ci le-a rezolvat problemele. Această comunitate, care era deschisă spre intrigi, crea mereu probleme, iar El le rezolva una după alta.

Erau multe chestiuni de rezolvat: emigrarea, războaiele, înţelegerile privind pacea, avantajele materiale, prada de război… Dacă nu ar fi rezolvat toate aceste probleme, nu s-ar fi putut evita ciocnirile în rândul acestei comunităţi cu un temperament emotiv, căreia îi făcea plăcere vrajba.

2. Împărţirea prăzii de la Huneyn

Mesagerul lui Allah împărţise prada obţinută în urma luptelor de la Huneyn unor persoane, care voiau să-şi încălzească inimile prin İslam. Acest lucru iscă clevetiri în rândul tinerilor ajutători (Ensar). Mai ales tinerii nu puteau accepta o asemenea împărţire şi ziceau: "Încă le mai curge sângele de pe săbiile noastre; în timp ce prada li se dă lor."

Übade b. Samit venise la Mesagerul lui Allah să-L înştiinţeze de această situaţie. Mesagerul lui Allah când l-a întrebat: "Tu ce gândeşti?", acesta a răspuns: "Şi eu sunt un om din rândul lor."

Situaţia era foarte critică. Trebuia neapărat găsită o soluţie. Problema nu suporta nici o amânare. Mesagerul lui Allah a rezolvat foarte lesnicios şi această chestiune prin raţiunea Sa ce scăpăra lumină. De altfel, relatasem mai înainte despre această întâmplare şi amintisem că este o dovadă a profeţiei Profetului nostru. Şi aici putem spune aceleaşi lucruri.

Mesagerul lui Allah a orânduit o adunare formată numai din ajutători (Ensar). La această întrunire nu a fost acceptat nimeni în afară de ajutători. Modalitatea de organizare a acestei adunări şi cele discutate în cadrul ei au avut o influenţă atât de puternică asupra participanţilor, încât atunci când Mesagerul lui Allah le-a zis: "N-aţi vrea ca în vreme ce toţi se vor întoarce acasă cu oi, capre şi cămile, voi să vă întoarceţi cu Mesagerul lui Allah?", toţi nu şi-au putut stăpâni lacrimile şi au plâns.[1]

Depăşirea acestor înfricoşătoare obstacole nu trebuie încredinţată unor consideraţii tainice sau diferitelor surse ale puterii. Deoarece El nu era altceva decât Profet. Cu voia dumneavoastră, aici aş dori să repet un lucru şi anume faptul că, El a apărut din mijlocul unei comunităţi deschise spre intrigi, discordii, neînţelegeri. Comunitatea era una cu probleme şi în fiecare zi avea de rezolvat chestiuni foarte grele.

Aşa cum a mărturisit Bernard Shaw, El rezolva toate dificultăţile cu uşurinţa cu care bei o cafea stând picior peste picior. Citiţi cuvintele juste ale unui suflet care este deschis spre echitate: "În acea perioadă în care problemele se îngrămădeau, omenirea avea nevoie de Măritul Mohamed (sas) mai mult ca oricând."

Aceste cuvinte dovedesc că Bernard Shaw era fermecat de modalitatea atât de uşoară de rezolvare a problemelor de către Mesagerul lui Allah. Prin aceste cuvinte el mărturisea un adevăr. Aş fi dorit foarte mult ca această mărturisire să-i deschidă ochii. Deoarece a avut un sentiment de recunoaştere faţă de Profetul meu.

3. Problema emigrării

Emigrarea crea dificultăţi. Şi în zilele noastre au loc emigrări.[2] Vedeţi cum statul se confruntă cu mari dificultăţi. Eu mi-am exprimat îngrijorarea în cadrul multor discuţii. Acestea sunt puneri în scenă în Turcia a jocurilor plănuite în afară.

Mâine poate fi deschisă o uşă a discordiei în orient, o altă uşă a conflictelor în occident, în sud o uşă a exploziei şi în nord o uşă a dezbinării. Deoarece pe de o parte necredincioşii şi despoţii, pe de altă parte instigatorii din Asia sunt gata să ne aducă mii de neplăceri şi aşteaptă cu ochii-n patru.

Şi înainte au profitat de punctele noastre slabe şi au distrus marele Imperiu Otoman, acest imperiu care era un element de echilibru în cadrul echilibrului dintre state. Dacă poporul nu şi-ar fi folosit giuvaerul originilor sale la Çanakkale, în timpul Războiului de Independenţă, astăzi această naţiune n-ar mai exista, şi nu numai această naţiune, ci întreaga lume islamică.

Deoarece nu a existat o a doua naţiune musulmană, care să deţină echilibrul dintre state şi naţiuni. De asemenea, dacă n-ar fi existat această naţiune, n-am fi avut speranţa unui echilibru. Dar, în luptele de la Çanakkale şi în Războiul de Independenţă, eroicele state-majore ale acestei ultime patrule glorioase, apărătorii, devotaţii, voluntarii, altruiştii şi ostaşii sfintei armate au ştiut să folosească aceste giuvaeruri interioare de provenienţă istorică şi energia şi voinţa în stare să-i ţină în picioare. Şi Cel Drept le-a dat posibilitatea de a exista. Existăm, mulţumiri şi laudă lui Allah! Existăm şi avem o existenţă deosebită! Existăm într-un mod deosebit, într-o formă ce nu există în Bulgaria, nici în Türkmenistan, nici în Uzbekistan şi putem aranja un miting în numele celor oprimaţi, neîndreptăţiţi, condamnaţi, chiar şi numai pentru a vocifera. Noi gemem, ne descărcăm, ţipăm…avem puterea de a faca ceva sau nu, ne exteriorizăm prin toate sentimentele şi le insuflăm linişte sufletească.

Va veni o zi în care şi ei îşi vor rupe lanţurile de la gât şi se vor socoti cu duşmanii lor! Deoarece Allah a poruncit: "Dacă veţi căpăta o rană, atunci o rană asemenea ei vor fi căpătat şi alţii. Noi facem pentru oameni ca zilele să vină una după alta ca Allah să-i cunoască pe cei care cred şi să-şi ia dintre voi martori. Allah nu-i iubeşte pe cei nedrepţi." Âl-i İmrân [Neamul lui İmrân], 3/140).

Astăzi pentru ei fericire, mâine pentru alţii…Cei care nu au nici o şansă astăzi, într-un viitor foarte apropiat vor avea parte de zâmbetul fericirii.

Da, emigrarea este o problemă grea şi dificilă. Gândiţi-vă că, în faţa evenimentului strămutării, pe care m-am străduit să-l înghesui într-o propoziţie, s-ar afla o naţiune de 55 de milioane de persoane şi cei care guvernează sunt năuciţi şi nu ştiu ce să facă.

Pe când, emigrarea de atunci a fost înfăptuită într-o proporţie echivalentă populaţiei existente în Medina. Numai că, datorită vastei raţiuni a Mesagerului lui Allah, cei care au emigrat în Etiopia sau în Medina nu au fost strâmtoraţi din punct de vedere material şi pe lângă faptul că au fost rezolvate cu uşurinţă neplăcerile lumeşti ale emigranţilor, au avut loc multe realizări.

Adevărul este că, nici o emigrare şi nici o strămutare din istoria omenirii nu s-a soldat cu un asemenea succes precum aceste emigrări realizate de către Stăpânul Lumilor.

Oare cum a rezolvat toate aceste mari probleme Mesagerul lui Allah?

Acum, dacă doriţi, să dezvoltăm puţin subiectul fără a intra prea mult în amănunte: Medina era un oraş mic, iar populaţia se ocupa cu agricultura. Negoţul era în totalitate în mâinile evreilor. De fapt, meccanii se pricepeau bine la comerţi, dar cu posibilităţile limitate pe care le deţineau, le era foarte greu să reziste în faţa evreilor. Unde şi cum puteau să facă comerţi? Toată avuţia lor rămăsese în Mecca şi veniseră cu nimic în Medina.

Numărul emigranţilor creştea mereu, iar populaţia se mărea încontinuu. Oamenii care ajungeau aici în fiecare zi unde puteau să se stabilească şi cu ce îşi puteau duce traiul? Şi aşa populaţia Medinei era săracă.

Iată, toate acestea erau probleme adunate una peste alta şi aşteptau rezolvarea de la Mesagerul lui Allah. Toată lumea îl privea cu încredere. El urma să le rezolve şi până la sfârşit aşa a fost.

Imediat ce a sosit în Medina, Mesagerul lui Allah i-a înfrăţit pe emigranţi (Muhacirin) cu ajutătorii (Ensar). El le-a insuflat o asemenea frăţie, încât ei considerau prietenia dintre ei mai presus de prietenia de rudenie. Era o înţelegere atât de frăţească, încât ajutătorii şi-au împărţit tot ce aveau în două şi o parte au dat fraţilor emigranţi. Şi iată, în acest moment suntem martorii unui eveniment de neînchipuit: Mesagerul lui Allah îl înfrăţise pe Sa'd b. Rabi cu Abdurrahman b. Avf. Această prietenie era atât de sinceră şi adâncă, încât nu avea pereche în lume. Într-o zi Sa'd b. Rabi îl ia de mână pe prietenul său şi îi zice: "Fratele meu, tu ai lăsat totul la Mecca şi ai venit aici. Tu eşti burlac, pe când eu am două soţii. Pentru numele lui Allah zic: Uită-te la soţiile mele şi pe care o vrei, poţi s-o iei, căci eu o eliberez!.."

Cu ochii plini de lacrimi, Abdurrahman b. Avf îi răspunde: "Fratele meu, să-ţi dea Allah fericire lângă soţia ta! Tu să-mi arăţi calea spre comerţi şi atât îmi ajunge." După un timp, Abdurrahman are o situaţie mai bună şi se căsătoreşte. Aceasta este expresia respectului faţă de sentimentele omeneşti.[3]

Nu exista nici o problemă pe care să n-o rezolve această înfrăţire. Altruiştii apropiaţi în asemenea mod unii de alţii, în acelaşi timp erau candidaţii cei mai aleşi pentru cucerirea lumii. Această înfrăţire dintre oamenii din Medina va cuprinde cu timpul toată lumea…

a. Disputa dintre modestie şi generozitate

Mesagerul lui Allah era singur. Se deschise uşa şi începură să intre nişte emigranţi. Printre ei nu se afla nici un ajutător şi această privelişte atrăgea atenţia. Oare de ce veniseră numai emigranţi şi nu chemaseră pe nimeni dintre ajutători? Ei cerură îngăduinţa de a-şi expune cererea: "O, Mesagerule! Noi am emigrat aici pentru Allah (cc). Toată dorinţa noastră era de a fi cu Tine, urmând calea lui Allah. Pe când fraţii noştri ajutători ne-au arătat o asemenea grijă, încât ne este frică că vom epuiza aici binefacerile Lumii de Apoi. Fraţii noştri să ne lase ca noi singuri să avem grijă de noi. Să le dăm înapoi partea pe care ne-au cedat. Suntem faorte recunoscători dar şi ruşinaţi."

Spunând aceste cuvinte, cu toţii plângeau. Nici Mesagerul lui Allah nu şi-a putut reţine lacrimile. Poate că această privelişte îi făcuse să lăcrimeze şi pe locuitorii cerului. Era ciocnirea dintre modestie şi altruism. Până atunci nu se mai văzuse pe faţa pământului o asemenea frumoasă dispută.

Deoarece după puţin timp, Mesagerul lui Allah, chemându-i pe ajutători la El, le va relata totul, iar aceştia se vor opune, respingând atâta modestie. Pentru ei, acceptarea unei asemenea propuneri nu se deosebea de consimţirea de a li se tăia corpul în două. Deoarece ei, în aşa măsură se întregiseră cu fraţii lor, încât despărţirea însemna moartea.

După un timp, cu toţii se aflau lângă Mesagerul lui Allah şi plângeau şi emigranţii, şi ajutătorii. Faptul că stăteau în acelaşi loc şi de cinci ori pe zi – cel puţin – se aflau împreună în moschee, îi făcea să le fie greu să se despartă de camera şi masa pe care le împărţeau.

Da, o parte reprezenta modestia, iar partea cealaltă, mărinimia şi altruismul. Emigranţii cerură cuvântul şi ziseră: "O, Mesagerule! Noi am emigrat pentru Allah(cc) şi am venit la Medina. Am lăsat în urmă patria şi căminul nostru. Nu ne-am gândit la altceva decât la mărturia de credinţă, dar fraţii noştri ajutători prea mult ne-au ocrotit, arătându-şi mărinimia. Ne este frică că vom epuiza tot ceea ce am cucerit referitor la Ziua de Apoi. O, Mesagerule! Noi n-am putut să-i convingem pe fraţii noştri ajutători şi Te rugăm, în numele reputaţiei noastre, să le spuneţi să ne lase să locuim singuri într-un loc, să nu ne dea din recolta lor, să nu ne pună în faţă bucatele gata preparate, să nu se gândească la starea noastră. Ajunge atâta generozitate!"

Erau foarte emoţionaţi, plângeau ca nişte copii. Şi Mesagerul lui Allah era impresionat. Se adresă ajutătorilor: "Fratii voştri emigranţi spun: "Au prea mare grijă de noi, ne intimidează. Care vor fi faptele noastre pentru a primi răspuns la voia Celui Drept?"

Iată cum Mesagerul lui Allah le-a insuflat această înfrăţire, i-a fermecat, i-a unit, i-a frământat precum o ceară de miere şi i-a modelat. Ei deveniseră un singur trup. La această întâlnire istorică, ei au ajuns la următoarea înţelegere: emigranţii vor munci cu plată pe pământurile ajutătorilor, vor îngriji cu plată grădinile şi astfel vor trăi din câştigul lor, vor locui în propriile lor case şi nu vor fi nevoiţi să arate recunoştinţă. Desigur că, ajutătorii le vor da o mână de ajutor în îngrijirea grădinilor şi livezilor. Vor continua să-şi păstreze statutul atât ajutătorii, cât şi emigranţii.[4]

Prin crearea acestei înţelegeri frăţeşti la Medina, Mesagerul lui Allah a rezolvat într-o manieră foarte importantă problema strămutării.

A doua problemă era comerţul. Mesagerul lui Allah a văzut că, viaţa comercială din Medina este stăpânită de evrei şi creştini. A poruncit să fie depăşită această autoritate şi pentru musulmani să fie înfiinţată o piaţă separată.[5] Astfel, musulmanii urmau să facă negoţ în propriile lor pieţe. Acest lucru urma să le faciliteze musulmanilor accesul la negoţ şi să le asigure formarea propriilor pieţe. În felul acesta se punea capăt dominării pieţelor de către non-musulmani.

A fost întemeiată o nouă piaţă. Musulmanii începură să facă comerţ între ei. Cronicarii relatează: "În scurt timp, evreii n-au mai putut face comerţ în Medina." Da, în pieţele musulmanilor nimeni nu era în concurenţă cu ei. De altfel, aceasta era voia lui Allah. Musulmanul nu mai era dependent, nu mai era subordonat.

Da, nouă să ne poruncească alţii, alţii să aibă control asupra noastră, alţii să ne apere, iar noi să spunem "rezolvă-mi această problemă!" Allah (cc) nu va accepta ca oamenii să fie fără personalitate. Drept-credinciosul să fie el însuşi, să stea pe propriile picioare, să păşească cu propriile picioare, să apuce cu propriile mâini, să vadă cu proprii ochi, să-şi rostească propriile gânduri, să trăiască conform propriilor idei şi neapărat să-şi păstreze propriile origini.

Mesagerul lui Allah a întemeiat aceste lucruri în Medina.

b. Prima constituţie

Imediat ce a intrat în Medina, Profetul nostru a difuzat un comunicat.[6]

Acest comunicat este numit de către jurişti "Constituţia Mesagerului lui Allah". Mai târziu, majoritatea punctelor aflate în Comunicatul asupra Drepturilor Omului şi în Firmanul Tanzimat-ului se regăsesc în această convenţie.

Da, prin recunoaşterea drepturilor evreilor şi a creştinilor a găsit calea unirii celor de la Medina, i-a apropiat de sine şi i-a desprins de bizantini, sasanizi şi koreişiţi. Astfel, mult timp evreii au trăit linişitiţi şi în siguranţă sub ocrotirea musulmanilor.

O mare pacoste, un vestit intrigant şi instigator din perioada Medina, Übey İbn-i Selul, îşi manifestă astfel îngrijorarea în faţa koreişiţilor: "Pentru noi nu reprezintă un pericol venirea Lui în Medina. Principalul pericol este faptul că i-a acceptat pe creştini şi evrei, chiar dacă ei sunt idolatri. Aceasta este o reală ameninţare pentru voi."

Sistemul deschis spre pace şi constituţie a fost şi pentru ei şi pentru musulmani un prilej de linişte. În multe probleme evreii apelau la Mesagerul lui Allah şi credeau în judecata sa.

Da, cărţile ce cuprind evenimente arată faptul că ei apelau la Mesagerul lui Allah în chestiuni precum furturile, adulterul, legea talionului. De aici se înţelege că, atunci când ei aveau de rezolvat probleme, pentru rezolvarea acestora apelau la judecata musulmanilor, deoarece îi ştiau mai corecţi, mai capabili. Încă din zilele acelea, izvorul divin, la care va apela întreaga omenire, îşi făcea simţită prezenţa.

Da, în felul acesta era rezolvată problema emigrării şi musulmanii căutau calea deschisă spre o lume liberă şi prosperă.

4. Problema războiului

Exista problema războiului şi a înfrângerii. Da, problema războaielor, a bătăliilor, a victoriilor, a păcii… (În anul 1974 am debarcat în Cipru şi încă nu am reuşit să rezolvăm problemele legate de acest lucru. Eu îl sărut pe frunte pe Mehmetçik, care a ţinut piept duşmanului acolo; nu doresc să tratez cu uşurinţă eroismul lui. Dar, vedeţi că nu reuşim să rezolvăm. În perioada Măritului Muaviye, Ciprul a fost cucerit într-o după-amiază. Atunci musulmanii au trecut pe acolo de la un capăt la altul şi nu au lăsat în urma lor nici o problemă. Dar, priviţi, acum situaţia este cu totul alta. M-am referit la chestiunea Cipru doar ca un exemplu. Adevăratul meu scop era de a semnala greutăţile ivite în calea rezolvării ecestei probleme. Au trecut mulţi ani de la Războaiele Balcanice şi încă nu am reuşit să rezolvăm problemele noastre…)

Mesagerul lui Allah a avut parte de război şi bătălii. Da, mai întâi s-a luptat cu tribul şi clanul său, apoi cu evreii din Medina şi din împrejurimi, după care cu bizantinii şi sasanizii. Era înconjurat de duşmani şi aceştia mereu creau probleme. Dar El reuşea întotdeauna să se strecoare printre ei.

a. Tactica de la Uhud

Mă voi referi nu la victoria de la Badr, nu la tactica de la Hendek, nu la epopeea scrisă de eroii de la Mute, nu la lupta călăreţilor la Yermük, ci la chestiunile legate de Uhud, ce pot fi socotite înfrângeri la prima vedere şi voi semnala în câteva propoziţii unele decizii potrivite şi detaliate. Războiul de la Uhud a semnalat apariţia pentru prima oară a fisurilor în rândul musulmanilor.

Eu mă feresc de a declara unui adevărat musulman că a fost înfrânt. Desigur că, aici exista voia lui Allah, deoarece în faţa musulmanilor se aflau genii militare şi politice precum Halid, precum Amr İbn-i Âs. Aceştia câte oştiri nu vor nimici în viitor. De fapt în acea zi ei purtau nefericirea de a se afla printre necredincioşi. Dar aceştia erau viitorii companioni. Da, viitorii companioni repurtaseră o victorie asupra companionilor de atunci.

A doua problemă: Arcaşii nu acţionaseră conform strategiei stabilite de Mesagerul lui Allah. La unii apăruse dorinţa de a prăda şi acţionaseră contrar scopului propus. Nu suntem noi în măsură să-i criticăm renumiţii companioni, dar cei mari aveau ceva de spus. În primul rând ei erau onoraţi de a face parte dintre cei apropiaţi de Allah. Aceştia aveau o oarecare poziţie. Vreau să spun că, aceşti oameni precum îngerii, desigur că ţineu la comportamentul potrivit poziţiei şi rangului lor. Nu exista îndoială că, binele făcut de noi pentru ei era păcat…da, dacă noi am fi făcut ceea ce făceau ei atunci, am fi câştigat binefaceri.

Dar, aceşti oameni de onoare, altruişti, care au dat mâna cu Mesagerul lui Allah, au respins lucrurile lumeşti, întrecându-i pe îngerii apropiaţi de Allah, datorită faptului că au umbrit pe cei apropiaţi, au fost expuşi la această situaţie, ce apare ca o înfrângere.

Ce se întâmplase? Din câteva sute de oameni, deveniseră martiri 70, al căror nume este cunoscut.[7] Tot atâţia erau răniţi şi nu mai puteau acţiona. Idolatrii puteau din nou să atace, dar văzând că musulmanii s-au ascuns în Munţii Uhud şi auzindu-le tumultul, au părăsit locul, temându-se să mai rişte. Datorită binefacerii divine şi comportamentului tumultuos, au dobândit victoria în locul înfrângerii şi au băgat frica în inimile necredincioşilor. Pentru această frică şi înfrângere, necredincioşii au găsit următoarea acoperire: "Acum i-am zdrobit bine, nu-şi vor mai reveni; aşa că, să mergem! Cine ştie ce se mai poate întâmpla dacă mai atacăm; putem avea probleme." Apoi plecară.

Mai târziu ei au devenit companioni şi au făptuit mari binefaceri pe măsura relelor făcute, iar în Coran se spune în legătură cu situaţia din acea zi: "Diavolul i-a îndemnat pe koreişiţi." Le-a zis: "Duceţi-vă şi distrugeţi frumoasa Medina, precum au făcut romanii cu Cartagina, să nu rămână nici un om, terminaţi-ii! Dacă rămâne un singur om, se vor înmulţi, vă vor crea necazuri în viitor."

Mesagerul lui Allah a aflat de acest lucru şi imediat a dat următorul firman: "Cine a fost rănit ieri la Uhud şi toţi cei sănătoşi să se adune, vom ieşi în urmărirea duşmanului."[8]

Aceşti oameni, care cu o zi în urmă fuseseră înghesuiţi la poalele Munţilor Uhud, urmau să participe la un nou asalt; era asaltul celor răniţi. Era necesară o asemenea putere morală, încât să se înlăture nenorocirile pe care le menţionez mai jos. Prima: forţa morală a drept-credincioşilor era distrusă. A doua: aviditatea necredincioşilor creştea mereu. A treia: instigatorii erau gălăgioşi şi zdruncinau forţa morală a drept-credincioşilor. Peste tot se vorbea despre intenţia idolatrilor, care spuneau: "Să dăm năvală asupra lor şi să-i terminăm!"

Astfel, musulmanii se confruntau cu o mare problemă, încât, dacă nu ar fi fost raţiunea şi inteligenţa Măritului Muhammed (sas), nu era posibilă rezolvarea ei.

Da, în acea zi musulmanii se revărsau precum Mehmetçik (n.t. nume generic pentru ostaşul turc) la Çanakkale. S-au revărsat şi strângându-şi rândurile au reuşit să transforme înfrângerea – cu ajutorul lui Allah – în victorie.

Când Mesagerul lui Allah le-a poruncit "Adunaţi-vă!, ei şi-au strâns rândurile şi au trecut la o nouă ofensivă. Unii îşi pierduseră un braţ, alţii un picior, iar alţii nici nu mai aveau putere să păşească, dar cu toţii au alergat la locul de adunare. Avântul însufleţitor al Mesagerului lui Allah i-a înviorat şi cu toţii s-au grăbit să accepte chemarea Mesagerului lui Allah. Aşa cum bine zice Busayrî: "Dacă miracolele pe care le-a înfăptuit ar fi pe potriva valorii sale, atunci când numele său ar fi rostit deasupra oaselor celor care zac în morminte, ar învia morţii. Desigur că ar învia. Şi iată că, la Uhud, cei care-i ştiau numele, reînviau unul câte unul.

Acum să ascultăm evenimentul din gura unui companion: "Aveam un camarad care nu putea să se ţină pe picioare şi noi îl purtam pe umeri. El ne zicea: "Duceţi-mă. Vreau să respect porunca Mesagerului, chiar dacă nu mai pot lupta, chiar dacă nu mai pot arunca săgeata vreau să fiu acolo cu suliţa în mână; duceţi-mă în spinare până unde puteţi. Dacă am să cad, acolo să cad."

Unii purtau pe alţii în spinare, iar alţii cădeau şi leşinau. Pe unii îi purtau pe targă. Şi astfel au ajuns în valea Hamra-i Esed. Aici era un loc de unde koreişiţii puteau vedea focurile aprinse ale musulmanilor. Văzându-i pe musulmani, pe care îi crezuseră morţi, venind într-un nor de praf şi auzind un mare tărăboi, koreişiţii au rămas încremeniţi. Ebu Süfyan începu să strige: "Morţii, morţii! Fugiţi repede, fugiţi!" Pentru ei scăparea era fuga la Mecca.[9]

Dacă sunteţi atenţi veţi constata că Mesagerul lui Allah a rezolvat dintr-un salt, cu o lovitură în forţă problemele ivite odată cu războiul. Sfântul Coran redă astfel această delicată situaţie: "căci ei sunt cei cărora, atunci când oamenii le spun:"Oamenii şi-au unit puterile împotriva voastră. Temeţi-vă de ei!", credinţa le creşte şi mai mult şi spun: "Allah ne este de ajuns!" Ce oblăduitor minunat!" (Âl-i İmran [Neamul lui İmran], 3/173).[10]

Da, koreişiţii au lăsat totul şi au fugit. Musulmanii au transformat în victorie zdruncinătura de ieri şi apoi, cu ajutorul lui Allah, s-au întors fără a suferi nici o pierdere.[11]

Unii cronicari menţionează că la Uhud a fost o înfrângere pentru noi. Da, dacă Uhud-ul are o latură de înfrângere, aceasta aparţine unei părţi a companionilor care, la început nu l-au ascultat pe Mărinimosul Mesager, dar apoi s-au scăldat în sângele credinţei în pieptul Uhud-ului şi au intrat puri în rai.

Cu adevărat există o latură victorioasă la Uhud – după părerea mea, asupra acestui lucru trebuie insistat – şi aceasta aparţine Măritului Mohamed (sas), cel care a rezolvat problema. Lucrul cel mai important este trasformarea înfrângerii în victorie.

Occidentul are o vorbă pentru naţiunea turcă: "Pe locul unde, pentru oricare naţiune dispare speranţa apărării, începe ofensiva pentru această naţiune." Aceste cuvinte au fost rostite pentru adevăraţii musulmani şi sunt cuvinte ce-şi apără întotdeauna valabilitatea.

Acolo unde dispare speranţa apărării pentru oricare naţiune, începe ofensiva Măritului Mohamed (sas) şi această ofensivă înlătură toate problemele, umple inimile drept-credincioşilor cu credinţă şi speranţă, iar pe instigatori îi duce la deznădejde. Li s-a tăiat apetitul celor pofticioşi, celor cu inimile zdrobite li se dă speranţă şi musulmanii s-au întors victorioşi la Medina.

Ce puteţi spune despre Măritul Mohamed (sas), cel care rezolvă toate dificultăţile, după ce aţi aflat toate aceste lucruri? Desigur că veţi spune "Mohamed este Mesagerul lui Allah."

b. Consultarea

Unele probleme cu care se confrunta, Mesagerul lui Allah le rezolva în cadrul unor consultări. Prin aceste consultări dorea să pună bazele unui lucru important. El nu avea nevoie să se consulte cu cineva, dar cei care urmau să conducă după El lumea islamică, vor simţi întotdeauna nevoia de a se consulta.

Da, El era un om întărit prin puterea divină. Cel Drept niciodată nu-l lăsase singur în faţa dificultăţilor. Dacă îl durea stomacul, venea un înger să-i aducă un leac, dacă avea dureri de dinţi, venea Gabriel să-i ia durerea. El trăia împreună cu lumea îngerilor, dar acorda o mare importanţă şi consultărilor. Acest lucru era o latură aparte a raţiunii, o altă dimensiune a inteligenţei sale.

După secole, "Şura" (Consiliu de Stat) devenea un sistem indispensabil în guvernarea unui stat. Datorită faptului că, guvernarea islamică este deschisă către Şaria, ea a deschis epoci diferite şi a ajuns până în zilele noastre, prin extinderea, flexibilitatea sa.

aa. Exemple de consultări

Iată câteva exemple:

1. El ţinea cont de părerile tuturor, analiza ideile tuturor şi dorea ca ideea "şura" să predomine asupra vieţii comunităţii. El se consultase cu Măritul Ali. Măritul Ali era un om care zicea: "Dacă se va deschide vălul tăinuit, nu-mi va spori ştiinţa." Dar era un copil în veriga învăţăturii Mesagerului lui Allah. Şi iată că Mesagerul lui Allah se consulta cu nevârstnicul Ali…[12]

Instigatorii o calomniaseră pe Maica noastră Aişe (r. anha). Da, prin acel verset despre cinste aduseseră cea mai dezgustătoare calomnie maicii noastre statornice şi care a fost denumit "İfk Hâdisesi" (Evenimentul calomnie). Acest eveniment a intrat astfel în istorie.

Mesagerul lui Allah era ferm convins că această chestiune va fi rezolvată prin revelaţie şi nu avea nici cea mai mică îngrijorare în privinţa Măritei Aişe, dar credea necesar să aibă dese consultări cu companionii săi. Deoarece prin consultare ai de câştigat şi nu de pierdut. De altfel, El venise pentru a-i face să câştige.

În legătură cu acest lucru, se relatează următorul eveniment: Mesagerul lui Allah îl cheamă pe Măritul Ömer şi-l întrebă ce părere are despre Mărita Aişe (r.anha). Ömer răspunde: "O, Mesagerule! Aişe este desigur pură…a fost calomniată." Atunci când Mesagerul lui Allah l-a întrebat de unde ştie, a dat următorul răspuns: "O, Mesagerul lui Allah! Într-o zi îţi făceai rugăciunea. Noi după aceea am aflat că fără ştirea Ta, pe galenţii tăi era o mică murdărie şi deoarece Tu te pregăteai pentru rugăciune, imediat a sosit Gabriel (as) şi te-a prevenit, spunându-ţi să-ţi scoţi galenţii. Ca urmare, Cel Drept îţi dă de ştire despre o mică pată de pe galenţii Tăi, te face să te cureţi de pată, dar îţi tăinuieşte un delict comis de soţia Ta? Nu, O, Mesagerule! Neapărat va veni Gabriel (as) şi-ţi va spune ce femeie cinstită şi devotată este Aişe."

Da, Mesagerul lui Allah a zis: "Cel care se consultă nu va regreta."[13]

Apoi s-a consultat cu Ömer. Printr-o astfel de consultare nu avea nimic de pierdut. Nu numai că nu avea nimic de pierdut, dar încă o dată Ömer avea de câştigat. Mesagerul lui Allah se consulta cu discipolii săi şi apela la ideile lor.

Desigur că, cei care erau în câştig erau cei cu care se consulta, deoarece astfel Mesagerul lui Allah le dădea o lecţie de morală. De altfel, nu a poruncit chiar El că: "Cel care se consultă nu va avea nici un prejudiciu."?

2. Şi înainte de luptele de la Bedir, Mesagerul lui Allah s-a consultat atât cu emigranţii, cât şi cu ajutătorii şi le-a cerut părerea. Mikdad, cel care a vorbit în numele emigranţilor, a spus: "Tu să-ţi duci calul până la BerkiI Gımad; noi suntem în spatele Tău şi nici un om nu va rămâne în urmă." Dar Mesagerul lui Allah dorea să afle ce gândeau ajutătorii, care până atunci nu-şi dezvăluiseră sentimentele. Sa'd b. Muaz (ra), care avea o puternică intuiţie, zise: "O, Mesagerule! În orice caz te gândeşti la noi şi aştepţi un răspuse de la noi. Răspunsul nostru este gata. Iată avuţia noastră, iată viaţa noastră! Sacrificăm totul pentru calea Ta. Ia tot ce vrei, cât vrei şi împarte. Şi câte suflete vrei sunt gata să moară pe calea Ta."[14]

Se consulta şi îşi exprima starea de spirit pentru alianţă. Emigranţii şi ajutătorii se aliau şi se decideau să meargă la moarte. Iată, aşa trebuia procedat într-o perioadă în care duşmanul îşi ascuţea săbiile, pumnalele, săgeţile, îşi întindea arcurile. Urma ca Mesagerul lui Allah să atace duşmanul, precum un arc întins, în numele Celui Drept, în numele dreptăţii, a demnităţii İslamului. În acel moment se consulta şi îşi făcea cunoscute marile idei în cele mai largi cercuri. Era încredinţat de sprijinul şi entuziasmul tuturor. De altfel, acesta era punctul Lui de vedere.

De mult timp Allah (cc) îi arătase calea. Datorită călăuzirii de către Allah (cc), se consulta în acel important moment cu cei pe care îi avea în grijă şi de părerea cărora ţinea cont, în numele împărtăşirii aceluiaşi sentiment şi a ideilor. De fapt, ei se supuneau tuturor propunerilor Lui. Deoarece îşi dăduseră cuvântul şi acest lucru însemna credinţă.

Într-o zi El îl va apuca de guler pe Ka'b İbn-i Malik, îl va scutura cu blândeţe şi va zice: "Tu nu ţi-ai dat cuvântul la Akabe? Nu ţi-ai dat cuvântul că vei fi lângă mine şi la bine şi la rău, dacă nopţile ne vor urmări şi vom avea în faţă zilele?"[15]

Şi-au dat cuvântul, s-au aruncat în braţele morţii. Era voinţa lor şi au venit la înţelegere cu propriile idei.

În cadrul consultărilor, Mesagerul lui Allah împărtăşea lumii o idee importantă. Toată lumea se grăbea s-o accepte şi puneau umărul pentru a purta acea comoară de nestemate. Da, toată lumea punea stăpânire pe ea şi considera scopul vieţii ducerea mai departe şi spunea: "Mărturia de credinţă pe această cale este pentru noi cel mai scump ideal."

bb. Tablouri ale consultărilor

1. A însemnat locul unde urma şa aibă loc lupta. De la început cercetase acel loc şi stabilise unde erau fântâni. De mult hotărâse pe ce creastă să apuce, unde va înghesui duşmanul, dar a pus din nou în discuţie această problemă.

Se ridică Măritul Hubab b. Münzir (ra), cel care nu prea le era cunoscut companionilor şi zice: "O, Mesagerule! Datorită unei revelaţii Te-ai aşezat aici? Dacă este aşa, noi nu putem da nici un pas înainte sau înapoi. Sau este propria voastră concepţie despre strategie şi război?"

Mesagerul lui Allah a răspuns: "Este concepţia mea." Atunci Hubab b. Münzir a continuat: "O, Mesagerule! Noi să ocupăm fântânile şi să lăsăm duşmanul fără apă. Stabiliţi-vă tabăra lângă fântâni, iar noi să vă înconjurăm ca să rămâneţi în mijlocul nostru."[16]

2. Selman (ra) era un rob din Iran. La început fusese zoroastrian, apoi creştin, după care trecuse la islamism. Atunci când era musulman nu avea nimic şi era singur. El datora totul faptului că era musulman şi cel mai bine singur îşi descria situaţia actuală. Într-o zi este întrebat cine este, iar el răspunde: "Selman b. İslâm." Da, el îşi găsise adevăratele sale origini. Era Selman, fiul lui İslâm.

În timpul luptelor de la Ahzab, Mesagerul lui Allah se consultă din nou cu companionii săi. Fiecare spune ceva şi la urmă îi vine rândul lui Salman. Acesta îşi spune părerea: "O, Mesagerule! În ţara mea era un obicei; atunci când duşmanul ataca, noi săpam şanţuri în jurul aşezării noastre şi aşa ne apăram. Dacă este posibil, să săpăm şanţuri în jurul Medinei şi astfel vom împiedica atacul duşmanului."

Această propunere este acceptată de către Mesagerul lui Allah şi, mai mult decât atât, şi El s-a aflat printre cei care au săpat şanţuri.[17]

3. Mesagerul lui Allah nu se consulta numai cu bărbaţii, ci şi cu femeile.

În timpul luptelor de la Hudeybiye s-a consultat cu soţia sa şi nu a găsit nici un inconvenient în a acţiona aşa cum i-a zis ea.[18]

Astfel a acţionat El în timpul vieţii şi a rezolvat probleme de nedezlegat prin consultări, încât noi de-abia acum începem să înţelegem rolul important al consultărilor în viaţa statului. Deoarece nu se consultau cu nimeni, conducătorii despotici nu au avut succes. A sugerat cea mai mare stimă şi consideraţie faţă de opinii, judecăţi, raţiuni. Mintea este trupul raţiunii, iar existenţa raţiunii, a gândirii omeneşti are un temei. Chiar şi în cazul persoanelor care trăiesc prin revelaţii şi în cazul ideilor fondate pe revelaţii, se recurge la raţiune, care joacă un rol importanat în interpretarea lor.

c. Propuneri şi realizări

O profunzime specifică Profetului nostru este unicitatea în concepţiile şi şansele sale. Până unde i-au pătruns privirile, concepţiile, acolo s-a oprit şi imediat a putut să-şi pună în aplicare ideile. Luând în considerare acest lucru, cei apropiaţi de Mesagerul lui Allah întotdeauna au putut să aplice indicaţiile Lui, fără să ezite şi fără să se mire.

aa. Un om planificat

În zilele noastre, planificarea a ajuns să fie una dintre cele mai importante probleme. Statele, naţiunile consideră planificarea drept fundamentală pentru dezvoltare. În ţara noastră a fost constituit Consiliul de Stat pentru Planificare. Dacă nu ar exista planificare, nu ar fi creştere şi dezvoltare echilibrată. Desigur că se lansează şi planificări pe placul comunităţii. Pe de o parte, planificarea este prima condiţie de a ţine sub control structura societăţii.

Mesagerul lui Allah nu avea nici calculator, nici computer şi nici consiliu de planificare. La momentul potrivit lua decizii potrivite, ca apoi să pornească la lucru. Lua decizii în asemenea probleme, încât ele erau probleme pentru o sută de ani, pentru două sute de ani, pentru trei sute de ani, pentru patru sute de ani, pentru o mie patru sute de ani, pentru două mii de ani şi în nici una din ele nu se întârzia deloc.

Cei care au venit după El, nu au avut nimic de obiectat. Aşa cum am relatat mai sus, El trebuia să comunice cu cei din jur. Trebuia să se gândească la orice pas pe care-l făcea, să nu se abată nici cu un milimetru din calea Sa. Şi iată, pas cu pas, acţiunile vieţii Sale: la Mecca, aşteptarea cu o răbdare de păianjen, cu supliciul coralului…aşteptarea unui lucru…aflarea într-o stare ce pare a fi o "acţiune tăcută", precum liniştea apelor adânci. În această perioadă, porunca de a emigra în stânga-dreapta; a-i impulsiona pe cei slabi şi fără rezistenţă într-o perioadă în care nu exista echilibrul puterii şi acţiunile întreprinse în vederea preîntâmpinării cauzelor ce ar fi dus la tulburări.

La Medina însă, au fost luate în considerare felul acţiunilor, îndatoririle necesare, puterea noastră, forţa părţii adverse, urmărindu-se o cale diferită. În principal, strategia deosebită de la Mecca-Medina şi din perioadele următoare se datora necesităţii creşterii, impulsului spre trecerea la schimbările constituirii. Condiţiile necesare erau proprii atât oraşului Mecca, cât şi oraşului Medina. Acum, dacă Mesagerul lui Allah ar fi acţionat la fel ca la Mecca şi Medina, acest lucru ar fi putut fi un mare neajuns pentru cel mai mare om al planificării şi strategiei. O, Allah al meu! Deficienţă perfectă şi complementară, ce mare ciudăţenie!

Da, Allah (cc) l-a trimis pe Mesagerul Său nu să facă ceva artificial, ci să ia hotărâri potrivite şi să scape omenirea de derută.

bb. Nu a dat niciun pas înapoi

Mesagerul lui Allah s-a dus la Medina folosind o cale diferită şi era necesar să fie aşa. Fiecare pas făcut era începutul pasului următor şi următorul pas era rezultatul acestuia. În viaţa Lui nu a dat cu un pas înapoi. Da, Măritul Mohamed Mustafa (sas), care a făcut o victorie din înfrângere, cum putea să dea înapoi? Nu a dat înapoi şi pe urmele Lui a fost scris "Mohamed este Mesagerul lui Allah." Atitudinea şi comportamentul Său în legătură cu emigrarea este un exemplu viu. Emigrarea în Etiopia şi în Medina au fost porţile poleite ale perioadei trecerii la islamism şi ale victoriilor.

[1] Müslim, Zekât, 132-135; İbn Hişam, Sîre, 4/141-142
[2] Se referă la tragicele evenimente din Bulgaria, când trei sute de mii de musulmani au fost nevoiţi să se refugieze în Turcia în anul 1989.
[3] Buhârî, Menâkıbü'l-Ensar, 3; İbn Hişam, Sîre, 2/50; İbn Kesîr, el-Bidâye, 3/279
[4] Buhârî, Hibe, 35; Müslim, Cihâd, 70; Müsned, 3/200; İbn Kesîr, el-Bidâye, 3/279-280
[5] İbn Mace, Tucârât, 40
[6] İbn Hişam, Sîre, 2/ 147
[7] Buhârî, Mağâzî, 26
[8] İbn Hişam, Sîre, 3/128
[9] Buhârî, Mağâzî, 25; İbn Hişam, Sîre, 3/99-111; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/56-60; İbn Sa'd, Tabakât, 2/42-49
[10] İbn Hişam, Sîre, 3/128
[11] Buhârî, Mağâzî, 25; İbn Hişam, Sîre, 3/99; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/56-60; İbn Sa'd, Tabakât, 2/42-49
[12] Buhârî, Meğâzî, 34; İbn Hişam, Sîre, 3/313
[13] Mecmeu'z-Zevaid, 2/280
[14] Müslim, Cihad, 83; İbn Hişam, Sîre, 2/266-267; İbn Kesir, el-Bidâye, 3/332
[15] Müslim, Tevbe, 53
[16] İbn Hişam, Sîre, 2/272
[17] İbn Hişam, Sîre, 3/235; İbn sa'd, Tabakat, 2/66; İbn Kesir, el-Bidâye, 4/109
[18] Buhârî, Şurut, 15
Pin It
  • Creat la .
Copyright © 2022 Fethullah Gülen site-uri Web. Toate drepturile rezervate.
fgulen.com este sursa oficială pe Fethullah Gülen, savant de renume turc şi intelectuală.