În pragul unui nou mileniu

Precum fiecare apus, fiecare răsărit și fiecare primăvară ce vin semnifică un nou început și speranță, așa se întâmplă și la începutul unui nou secol sau mileniu. De-a lungul roților timpului, care se scurge și asupra căruia noi nu avem nici un control, umanitatea a căutat întotdeauna o nouă scânteie de viață, un suflu la fel de proaspăt ca vântul apusului, a sperat și dorit să pătrundă în lumină din întuneric la fel de ușor ca trecerea unui prag.

Noi putem doar presupune momentul în care femeia și bărbatul au apărut pe Pământ, care este egalat cu Cerurile datorită artei divine de care dispune, a înțelesului său ontologic și a valorii sale ce provine în mare parte din cei ce îl populează: locuitorii, umanitatea. Conform calendarului pe care îl folosim astăzi, ne aflăm în pragul celui de-al treilea mileniu după nașterea lui Iisus (pacea fie asupra lui!). Oricum, din moment ce timpul se învârte și avansează cu o relativitate spiralată, în lume există diferite moduri de a măsura timpul. De exemplu, potrivit măsurării timpului (metodă acceptată la nivel global), lumea este pe punctul de a trece pragul unei noi perioade de o mie de ani. Potrivit calendarului evreiesc, ne aflăm deja în a doua jumătate a mileniului al optulea. În calendarul hindus, trăim în era Kali Yuga. Dacă urmăm calendarul islamic, ne apropiem de sfârșitul primei jumătăți al celui de-al doilea mileniu.

Să ne amintim totuși că fiecare măsură de timp nu este decât o măsură relativă. În timp ce o perioadă de 100 de ani se presupune a fi măsura pentru un secol, ideea de un al 60-lea secol, bazată pe durata de viață a unei persoane obișnuite, merită menționată. Din acest punct de vedere, ne aflăm deja în al patrulea mileniu după hijrah, care reprezintă punctul de început al calendarului islamic. Aduc în discuție această chestiune din cauza comfortului spiritual pus în pericol de prezicerile înspăimântătoare asociate mileniului ce va urma, mai ales în vest.

Oamenii trăiesc cu o speranță continuă și astfel sunt copiii speranței. În clipa în care își pierd speranța, ei își pierd de asemenea și „focul” vieții, chiar dacă existența lor fizică continuă. Speranța este direct proporțională cu a avea credință. Așa cum iarna reprezintă un sfert dintr-un an, așa și perioadele din viața unei persoane sau a unei societăți, ce corespund iernii, sunt mici. Roțile faptelor divine se învârt în jurul unei asemenea înțelepciuni cuprinzătoare și a unor scopuri iertătoare încât așa cum noaptea și ziua construiesc speranța cuiva și reînvie spiritul și cum fiecare nou an vine cu așteptarea primăverii și verii, așa și perioadele distructive sunt scurte și urmate de perioade fericite, atât în viața individului cât și în istoria unei națiuni.

Această circulare a „Zilelor lui Dumnezeu”, care este centrată în Înțelepciunea Divină, nu reprezintă nici teamă, nici pesimism pentru cei care dețin credință și facultăți de percepție veritabile. Dimpotrivă, această circulare este o sursă de reflecție continuă, amintire, și recunoștință pentru cei ce au inimile deschise, percepție interioară și abilitatea de a auzi. Ziua se dezvoltă în inima nopții, iarna își croiește lăcașul în care primăvara va răsări, iar viața unui om este purificată, se maturizează și se bucură de fructele pe care le așteaptă în această circulare. Abilitățile umane devin talente și aptitudini, științele înfloresc precum trandafirii și țes tehnologie de-a lungul trecerii timpului, iar umanitatea se apropie treptat de finalul predestinat.

Această idee generală nu este subiectivă, ci mai degrabă reprezintă un fapt obiectiv al istoriei umanității; oamenii nu trebuie să creadă că evenimente ca iarna sau cele asemănătoare iernii sunt dezastre, regrete și îmbolnăviri. În ciuda lucrului general știut că după îmbolnăvire crește rezistența organismului și imunitatea sistemului, boala este patologică și dăunătoare. Ea este asemănătoare dezastrelor pământești și cerești. Din punct de vedere teologic și moral, acestea sunt rezultatul păcatelor și oprimărilor noastre, care pot zgudui Cerurile și Pământul, și din cauza angrenărilor în fapte declarate interzise și disprețuite de lege și etică (religioasă sau seculară). Chiar dacă ele trezesc oamenii din greșelile pe care le fac și provoacă dezvoltări în geologie, arhitectură și inginerie;  chiar dacă ele ridică bunurile credincioșilor la nivelul de a fi oferite spre caritate, și pe credincioși la nivelul de martiri, aceste dezastre cauzează multe pagube și dăunează umanității.

Astfel citim în Coran: „Dacă Dumnezeu nu i-ar fi împiedicat pe unii dintre voi, moscheile, mănăstirile și sinagogile în care Dumnezeu este venerat, ar fi devenit ruini”(22:40).  Cu alte cuvinte, Dumnezeu ar fi fost atât de puțin cunoscut încât femeile și bărbații, care înclină în a nu recunoaște nimic superior lor și care cred că faptele lor nu vor fi analizate în Viața de Apoi, vor merge doar pe drumul greșit, făcând astfel Pământul nepotrivit pentru viața umană. Există de asemenea și decretul divin: „tu vezi bunul ca pe un rău, deși este bine pentru tine; și vezi răul ca pe un bun, deși este rău pentru tine” (2:126). De exemplu, războiul este permis. Deși războaiele bazate pe anumite principii cu intenția de a îmbunătăți situația existentă pot aduce beneficii, nu ar trebui comandate, deoarece produc rău, lasă în urma lor case ruinate, familii dezbinate, orfani și văduve cu lacrimi în ochi.

Cu toate acestea, nu putem ignora realitățile vieții. Ființele umane reprezintă oglinda Numelor și Atributelor lui Dumnezeu, și deci sunt deosebite de restul creației cu onoarea de a fi responsabili de aducerea prosperității pe Pământ, în Numele Lui. Dacă ei nu pot vedea înțelepciunea și scopurile ce se află în orice bine sau rău adus lor de către Creator, ei nu se pot lepăda de disperare și de pesimism. Pentru ei, așa cum este știut în literatura existențialistă, viața se transformă într-un proces fără sens, nesăbuința într-un criteriu stabil, sinuciderea într-un fapt demn de laudă, pentru ca în final moartea să devină singura realitate inevitabilă.

Natura fundamentală a umanității

După ce am prezentat chestiunile ce reprezintă baza acestui subiect ca pe o introducere, putem trece la studierea mileniului al treilea.

Istoria umană a început cu doi oameni care au constituit esența umanității și care s-au completat unul pe celălalt. Oamenii au trăit vieți liniștite în timpul acestei ere a mamei și tatălui originali și a familiilor ce au descins din ei. Aceștia erau o societate unită care avea aceleași viziuni și care împărțeau același mediu și stil de viață.

Din acea zi esența umanității a rămas neschimbată și așa va rămâne. Realitățile vieților lor, structura lor fizică, principalele caracteristici, nevoile de bază, locul și momentul nașterii, alegerea părinților, caracteristicile înnăscute, precum și mediul înconjurător natural, nu s-au schimbat. Deci, dezvoltarea și modificarea realităților secundare ale vieții ar trebui să se bazeze pe axa acestor valori și realități primare, pentru ca viața să continue ca un paradis lumesc umbrit de Rai.

Am menționat mai sus câteva caracteristici ce par a fi neplăcute și dăunătoare. În același fel, există câteva trăsături umane ce par dăunătoare la o primă vedere: ura, gelozia, dușmănia, dorința de a-i domina pe ceilalți, lăcomia, furia și egoismul. Ființa umană mai are de asemenea și alte dorințe înnăscute ce susițin continuitatea vieții sale lumești, precum nevoia de a mânca sau de a bea, dar și lăcomia și mânia. Toate dorințele și nevoile umane ar trebui antrenate și ghidate spre valorile eterne, universale și invariable care se adresează aspectelor fundamentale ale umanității. Nevoia de a mânca și de a bea, precum și dorința asociată cu lăcomie și mânie, pot fi înfrânate și transformate în mijloace de bine absolut sau relativ.

Astfel pot deveni egoismul și ura sursele unor calități. Gelozia și rivalitatea pot fi transformate în fapte bune și caritate. Dușmănia poate fi transformată în dușmănie împotriva lui Satana, cel mai mare dușman al umanității și împotriva sentimentului de dușmănie și ură în sine. Lăcomia și furia pot forța omul să facă fapte bune fără a obosi. Egoismul poate sublinia aspectele neplăcute are sufletului carnal (nafs), căutând astfel să antreneze și să purifice sufletul, nescuzându-i faptele rele.

Toate sentimentele negative pot fi transformate în surse de bunătate prin antrenament și luptă. În acest mod atinge individul nivelul „celei mai bune Creații”, călătorind pe calea transformării dintr-o ființă umană potențială și perfectată, în cel mai bun model, simbol și reprezentat personal al creației și existenței.

În ciuda acestui fapt, realitățile vieții umane nu urmează întotdeauna aceste repere. Sentimentele negative și atributele lor înfrâng adesea oamenii, trăgându-i spre a fi dominați de ele într-un asemenea fel încât chiar și religiile care ghidează oamenii spre bunătate și blândețe sunt abuzate. Viața umană, la nivelul individului și al umanității ca întreg, este doar o însumare a internului, a luptelor personale și ale manifestărilor lor externe. Aceste maree fac din lumea personală a individului, din societate și istorie un ring de luptă, război, opresie și tiranie. Drept rezultat, ființele umane sunt cele care suferă consecințele.

Bărbații și femeile primesc întotdeauna roadele faptelor lor. În prima perioadă a acestei istorii, umanitatea a trăit o viață plăcută, fiind o societate unică ai cărei membri au împărțit bucurii și tristețe. Dar, mai apoi, și-au legat gâturile și picioarele cu un jug ruginit compus din lanțuri de opresie, ca rezultat al geloziei și lăcomiei. Rezultatul a fost omorârea lui Abel de către Cain. Iată deci cum a pășit umanitatea pe calea dezbinării. Deși mileniile vin unul după altul ca zilele, anotimpurile și anii, acest „ciclu” încă mai continuă.

Mileniul doi

Mileniul al doilea a început cu cruciade și mai apoi cu invazii ale mongolilor asupra lumii musulmane, care au fost precum inima Pământului și a istoriei în acele timpuri. În ciuda războaielor și a distrugerilor, a crimelor comise uneori în numele religiei și alteori în numele economiei, politicii și supremației militare, acest mileniu a văzut punctul culminant al civilizațiilor estice, bazate pe valori metafizice, universale, eterne și al civilizațiilor vestice, bazate pe științe fizice. Au avut loc multe descoperiri geografice însemnate și invenții științifice.

Oricum, civilizațiile estice și vestice au existat separat unele de celelalte. Această separare, care nu ar fi trebuit să aibă loc, a fost bazată pe retragerea celei din urmă din domeniul intelectual și din știință, în timp ce următoarea s-a retras din valorile metafizice, universale, eterne și invariabile. Din cauza aroganței și egoismului crescânde ale umanității, bărbații și femeile au trebuit să trăiască colonialismul mondial, masacre imense, revoluții ce au distrus milioane de vieți, războaie incredibil de distructive și sângeroase, discriminări sociale, nedreptăți economice și sociale și cortine de metal construite de regimuri ale căror ideologii și filozofii au căutat să nege esența, libertatea, meritul și onoarea omenirii. Din această cauză, dar și din cauza unor preziceri din Biblie că mulți oameni din Vest se tem că lumea va fi din nou inundată de răuri de sânge și distrugeri. Ei sunt pesimiști și îngrijorați din cauza noului mileniu.

Așteptările noastre

Metodele moderne de comunicare și de transport au transformat lumea într-un sat global, foarte mare. Așa că, cei care așteaptă ca orice schimbare radicală dintr-o țară să fie determinată doar de acea țară și rămâne limitată ei, nu sunt la curent cu realitățile actuale. Această perioadă este reprezentată de relațiile interactive. Națiunile și oamenii se află într-o continuă nevoie de dependență unul de celălalt, ce produce apropiere în relațiile mutuale.

Această rețea de relații, care a depășit perioada colonialismului sălbatic și care există pe baza interesului reciproc, dispune de unele beneficii pentru cei mai slabi. Adesea, datorită avansărilor în tehnologie, în special în domeniul tehnologiei digital electronice, achiziționarea și schimbul de informații crește treptat. Drept rezultat, individul este pus în prim plan, facând inevitabilă respectarea drepturilor personale de către guvernele democratice, care înlocuiesc regimurile opresive.

Fiecare individ este ca o specie ce aparține altei specii, iar drepturile individuale nu pot fi sacrificate pentru societate și cele sociale ar trebui să depindă de drepturile individuale. Din acest motiv, drepturile și libertățile umane regăsite în religiile cunoscute nouă, nu pot fi considerate un vest sălbatic războinic. Aceștia se vor bucura de priorități în toate relațiile lor. În vârful acestor drepturi se află dreptul la viață, care este garantat și poate fi luat numai de Dumnezeu. Pentru a accentua importanța acestui drept în islam, există un principiu coranic care afirmă: „Dacă o persoană o omoară pe alta pe nedrept, este ca și cum ar omorî întreaga umanitate; dacă un individ îl salvează pe altul, este ca și cum ar salva întreaga umanitate” (5:32).

Celelalte drepturi sunt: dreptul la libertatea de alegere a religiei și a credinței, libertatea de gândire și de exprimare, dreptul la prorietate și sfințenia propriei case, dreptul la căsătorie și la a avea copii, dreptul la comunicare și călătorie, dreptul la educație. Principiile jurisprudenței islamice sunt bazate pe aceste drepturi, dar și pe altele, toate fiind acceptate de către sistemele moderne legale: protecția vieții, a religiei, proprietății, a reproducerii și a intelectului, precum și a calității oamenilor, deoarece toți sunt ființe umane. Sunt respinse toate discriminările bazate pe rasă, culoare și limbă. Toate acestea vor fi-și ar trebui să fie-elementele esențiale indispensabile în noul mileniu.

Cred și sper că lumea noului mileniu va fi una mai fericită, mai dreaptă, contrar temerilor unor persoane. Islamul, creștinismul și iudaismul provin toate din aceleași rădăcini, au aproape aceleași elemente esențiale și sunt hranite din aceeași sursă. Deși acestea au trăit de-a lungul secolelor ca rivale, punctele lor comune și responsabilitățile împărțite de a construi o lume fericită de dragul lui Dumnezeu, fac necesar dialogul între credințe. Acest dialog s-a dezvoltat până la a include religii aparținând Asiei și altor regiuni ale lumii, iar rezultatele au fost pozitive.

După cum am menționat mai sus, acest dialog se va dezolta ca un proces necesar, iar discipolii tuturor religiilor vor găsi căi de a se apropia mai mult unii de alții și se a-și oferi ajutorul.

Generațiile precedente au fost martorele unei lupte amare care nu ar fi trebuit să aibă loc: știință versus religie. Din acest conflict s-a născu ateismul și materialismul, care au influențat creștinătatea mai mult decât alte religii. Știința nu poate contrazice religia, căci scopul ei este de a putea înțelege natura și umanitatea, care sunt părți ale manifestărilor Atributelor lui Dumnezeu de Voință și Putere. Religia se trage din Atributul Divin de Discurs, care s-a manifestat de-a lungul istoriei umanității ca Scripturi Divine: Coranul, Evanghelia și Tora, dar și altele. Mulțumită eforturilor depuse atât de teologicienii și oamenii de știință creștini, dar și musulmani, conflictul dintre religie și știință – care datează de câteva secole – se va sfârși sau cel puțin va fi considerat fără rost.

Sfârșitul acestui conflict și un nou stil de educație care va încorpora cunoștințele religioase și științifice cu moralitate și spiritualitate, vor produce indivizi luminați, cu inimi luminate de științe religioase și de spiritualitate, minți deschise către științele pozitive, caracterizate de toate tipurile de valori și merite morale, conștienți de condițiile socioeconomice și politice ale timpului în care trăiesc. Lumea noastră învechită va cunoaște o înflorire înainte de ofilire. Această înflorire va privi discrepanța dintre săraci și bogați mai îngustă; bogăția oamenilor va fi distribuită mai drept, în concordanță cu puterea de muncă a individului, capitalul său și nevoile; va dispărea disciminarea de rasă, culoare, limbaj și modul de a privi lumea; iar drepturile umane și libertățile fundamentale vor fi protejate. Indivizii vor învăța cum să își atingă potențialul și astfel vor înainta pe calea de a deveni „cel mai nobil om”, cu aripi de iubire, cunoaștere și credință.

În această perioadă de înflorire, când se iau în considerare progresele tehnologice și științifice, oamenii vor putea înțelege că nivelul actual al științei și tehnologiei se aseamănă cu stadiul în care un copil învață cum să se târască. Umanitatea va organiza călătorii în spațiu ca și cum ar călători în altă țară. Călătorii spre calea lui Dumnezeu, acei deținători ai dragostei care nu știu ce ste ostilitatea, vor continua să transporte inspirație în spiritele lor, din alte lumi.

Da, această înflorire va ridica bazele iubirii, compasiunii, a milei, a dialogului , a acceptării celorlalțo, a respectului reciproc, a dreptății și a drepturilor. Va fi o vreme în care umanitatea își va descoperi adevărata esență. Esența fundamentală a lumii va fi alcătuită din bunătate, dreptate și virtute. Acest lucru se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, și nimeni nu poate împiedica acest lucru.

Ne rugăm Celui Milostiv ca speranșele și așteptările noastre să nu fie înșelate.

Notă de final

Acest articol a apărut pentru prima oară în revista The Fountain 3:29 (ianuarie - martie 2000): 7-8.