Scris de Fethullah Gülen. Publicat în Articole selectate de domnul Fethullah Gülen.

Islamul, religia milosteniei universale

Viața este binecuvântarea cea mai clară primită de la Dumnezeu, dar viața adevărată, infinită este cea de pe urmă. Din moment ce merităm această viață făcându-i pe plac lui Dumnezeu, El ne-a trimis Profeți și Scripturi datorită compasiunii pe care ne-o poartă.Din acest motiv, în timp ce menționăm binecuvântarea Sa asupra umanității în Sura al-Rahman (Atotiertătorul), El începe: „Atotiertătorul, El a trimis Coranul, a creat umanitatea și i-a dat glas” (55:1-4).

Toate aspectele acestei vieți sunt o repetiție pentru Viața de Apoi și toate creaturile le urmează. Ordinea poate fi observată în fiecare lucru, iar compasiunea constă în realizări, succese. Unele evenimente „naturale” sau probleme sociale pot părea neplăcute la început, dar nu ar trebui să le privim ca incompatibile cu compasiunea. Ele sunt precum norii negri sau tunetele care, deși sunt înspăimântătoare, ne aduc ploi benefice. Așadar, tot Universul îl preamărește pe Dumnezeu, Cel Milostiv.

Profetul Muhammad a fost precum un râu cu apă pură în inima deșertului, o sursă de lumină în întuneric. Milostenia a fost ca o cheie magică în mâinile Profetului, deoarece cu ea a putut deschide inimile oamenilor. Dar a făcut mult mai mult de atât: a aprins o torță de credință în ei.

Mesagerul lui Dumnezeu a predicat islamul, religia milosteniei universale. Cu toate acestea, unii așa ziși umaniști au declarat că islamul este „religia sabiei”. O idee complet greșită.

De asemenea, este important să ne dăruim compasiunea și să îi identificăm pe cei care o merită, căci „compasiunea arătată unui lup îi adâncește apetitul și nefiind mulțumit cu ceea ce primește, cere mai mult”. Compasiunea pentru cei ce greșesc îi face mai agresivi și îi încurajează să lupte împotriva celorlalți. De fapt, adevărata compasiune necesită ca asemenea oameni să fie împiedicați de la a face rău. Când Mesagerul lui Dumnezeu le-a spus Companionilor Săi să îi ajute pe oameni atunci când sunt atât drepți cât și nedrepți, ei i-au cerut acestui să le explice acest paradox. El a răspuns astfel: „Îi ajutați pe oameni să nu cadă în plasa nedreptății”. Deci, compasiunea presupune ca cei ce fac probleme să fie împiedicați să le mai facă. Altfel, ei vor prelua controlul și vor face ceea ce doresc.

Compasiunea Mesagerului lui Dumnezeu este pentru toate creaturile. El a știut că dacă ar fi permis oamenilor să verse sânge, ar fi fost cea mai groaznică formă de tiranie posibilă. Din compasiune El a făcut ca mieii să poată trăi în siguranță în fața atacurilor lupilor. A dorit de asemenea ca toată lumea să fie ghidată. Aceasta a fost cea mai mare preocupare a sa: „Tu poate vei fi ros de mâhnire în urma lor, căci ei nu vor crede în cele spuse” (18:6). Când Profetul a fost grav rănit la Uhud, și-a ridicat mâinile și s-a rugat astfel: „O, Doamne, iartă-i pe oamenii mei, căci ei nu știu.”

Mecanii, oamenii săi, i-au provocat atât de multă suferință, încât el a emigrat în cele din urmă în Medina. Chiar și după ce s-a întâmplat acest lucru, următorii cinci ani au fost departe de a fi pașnici. După ce a cucerit Mecca fără vărsare de sânge în al 21-lea an de profeție, le-a spus necredincioșilor mecani: „Cum doriți să fiți tratați acum?” Ei au răspuns: „Tu ești Cel nobil, ești fiul unui nobil.” Le-a spus apoi: „Puteți pleca. Dumnezeu să vă ierte. El este Cel Milostiv.”1

Mesagerul a dat dovadă de cea mai mare compasiune pentru credincioși:

„V-a fost trimis un Mesager dintre voi; răul ce-l faceți îl apasă și este însetat de binele vostru” (9:128). „Și-a coborât aripa asupra credincioșilor” (15:88), „el este mai aproape de credincioși decât sunt ei unii de alții” (33:6).

Compasiunea sa a atins și ipocriții și necredincioșii. El știa cine sunt aceștia, dar niciodată nu i-a cunoscut, deoarece acest lucru i-ar fi privat de drepturile la cetățenie deplină pe care le căștigaseră prin confesarea directă a credinței și practicii ei.

În ceea ce îi privește pe necredincioși, Dumnezeu le-a șters distrugerea colectivă, deși a eradicat multe astfel de popoare în trecut:

„Dar Dumnezeu nu îi va pedepsi atâta timp cât tu te afli printre ei; Dumnezeu nu îi va pedepsi atâta timp cât cer iertare” (8:33).

Acest verset se referă la necredincioșii tuturor timpurilor. Dumnezeu nu va distruge popoare atâta timp cât discipolii Mesagerului trăiesc. Pe lângă asta, El a lăsat deschise ușile pocăinței până în Ziua de Apoi. Oricine poate accepta islamul sau poate cere iertare din partea lui Dumnezeu, nu contează cât de păcătoși se consideră ei.

Din acest motiv, dușmănia musulmanilor față de necredincioșilor este o formă de milă. Când 'Umar a văzut un bătrân de 90 de ani necredincios, s-a așezat și a suspinat. Întrebat de ce a făcut asta, el a răspuns: „Dumnezeu i-a oferit o durată lungă de viață, dar el nu a putut păși pe calea cea bună.” 'Umar a fost discipolul Mesagerului lui Dumnezeu, care a spus: „Nu am fost trimis pentru a blestema oamenii, ci pentru milostenie”2  și  „Eu sunt Mohamed și Ahmad (cel slăvit), și Muqaffi (Ultimul Profet); eu sunt Hashir (ultimul Profet în prezența căruia cei morți vor fi reînviați); Profetul căinței (Profetul pentru care ușa căinței va rămâne mereu deschisă) și Profetul milosteniei.”3

Mesagerul lui Dumnezeu a fost milostiv în special cu copiii. Când vedea un copil plângând, se așeza lângă el și suferea alături de el. Odată a spus: „Am stat rugându-mă și mi-am dorit să se prelungească. Cu toate acestea, aud plânsetul unui copil și îmi scurtez rugăciunea pentru a micșora neliniștea mamei lui.”4

El obișnuia să ia copiii în brațe și să îi îmbrățișeze. O dată, când îi îmbrățișa pe iubiții lui nepoți, Hasan și Husein, Aqra ibn Habis i-a spus: „Am zece copii, dar pe nici unul dintre ei nu l-am sărutat.” Mesagerul Domnului i-a răspuns: „Cel ce nu îi compătimește pe ceilalți, nu va fi compătimit.”5 Potrivit unei alte versiuni, el a adăugat: „Ce pot face eu dacă Dumnezeu a îndepărtat compasiunea de tine?”6

El a spus: „Compătimește-i pe cei de pe Pământ pentru a primi compătimirea celor din Ceruri.”7 Când Sa’d ibn ‘Ubada s-a îmbolnăvit, Muhammad l-a vizitat acasă și, văzându-și Companionul credincios într-o stare compătimitoare, a început să plângă. El a spus: „Dumnezeu nu pedepsește datorită lacrimilor sau supărării, ci pedepsește din această cauză,” arătând spre limba sa.8 Când ‘Uthman ibn Mad’un a murit, el a plâns foarte mult.

Odată, un membru al clanului Banu Muqarrin și-a bătut servitoarea. Ea s-a plâns Mesagerului lui Dumnezeu, care a trimis după stăpân. A spus: „Ai lovit-o fără nici un drept justificat. Elibereaz-o.”9 Eliberarea unui sclav era un lucru mai bun pentru stăpân decât pedeapsa din Viața de Apoi pentru fapta ce o făcuse. Muhammad a sprijinit și protejat întotdeauna văduvele, orfanii, săracii și pe cei cu probleme, chiar și înainte de a-și anunța Profeția. Când s-a întors acasă fericit din Muntele Hira după prima sa Revelație, soția lui Khadija i-a spus: „Sper ca tu să fii Profetul acestei Ummah, deoarece tu ești cel care spune întotdeauna adevărul, îți respecți cuvântul dat, îți sprijini rudele, ajuți săracii și îți hrănești oaspeții.”10

Compasiunea sa era oferită și animalelor. El spune: „O prostituată a fost ghidată spre adevăr de către Dumnezeu și în cele din urmă a ajuns în Paradis deoarece a oferit apă unui biet câine care era aproape mort de sete. O altă femeie a ajuns în Iad deoarece a lăsat o pisică să moară de foame.”11 Odată, când se întorcea dintr-o campanie militară, câțiva Companioni au alungat niște păsărele din cuiburile lor pentru a le omorî. Mama lor a revenit și, negăsindu-și copiii la locul lor, a început să zboare scoțând sunete disperate. Când i s-au povestit acestea, Muhammad s-a enervat și a ordonat ca păsările să fie duse înapoi în cuib.12

Când se aflau în Mina, niște Companioni au atacat un șarpe pentru a-l omorî. Dar acesta a reușit să scape. Urmărind această întâmplare de la distanță, Muhammad a spus: „Șarpele a scăpat de răutatea voastră, căci și voi erați parte din răutatea lui.”13

Ibn ‘Abbas a povestit că odată Mesagerul a văzut un om care își ascuțea cuțitul chiar înainte de a-și omorî oaia și l-a întrebat: „Vrei să o omori de mai multe ori?”14

El a eradicat toate diferențele de rasă și culoare. Într-o zi, Abu Dharr s-a enervat pe Bilal atât de tare încât l-a insultat spunându-i: „Fiu al unei femei negre!” Bilal s-a dus la Mesager și i-a povestit incidentul cu lacrimi în ochi. Mesagerul i-a reproșat lui Abu Dharr: „Încă mai există în sufletul tău o urmă a epocii Jahiliyya?” Plin de regret, Abu Dharr s-a așezat pe pământ și a spus: „Nu-mi voi ridica capul decât atunci când Bilal va trece peste el.” Bilal l-a iertat și s-au împăcat în cele din urmă.15

Note de final

Acest articol a fost publicat în Lumina nesfârșită, de Fethullah Gülen, ediția a 9 a (Izmir: Nil yayınları, 1997), 1:377-97.

  1. Ibn Hisham, Sira al-Nabawiya, 4:55; Ibn Kathir, al-Bidaya wa al-Nihaya, 4:344.
  2. Muslim, Sahih, “Birr,” 87.
  3. Ahmad ibn Hanbal, Musnad, 4:395; Muslim, Sahih, “Fada’il,” 126.
  4. Bukhari, Sahih, “Adhan,” 65; Muslim, Sahih, “Salat,” 192.
  5. Sahih al-Bukhari, “Adab,” 18.
  6. Bukhari, Sahih, “Adab,” 18; Muslim, Sahih, “Fada’il,” 64; Ibn Maja, Sunan, “Adab,”
  7. Tirmidhi, Sunan, “Birr,” 16.
  8. Bukhari, Sahih “Jana’iz,” 45; Muslim, Sahih, “Jana’iz,” 12.
  9. Muslim, Sahih, “Ayman,” 31, 33; Ibn Hanbal, Musnad, 3:447.
  10. Ibn Sa’d, al-Tabaqat al-Kubra’, 1:195.
  11. Bukhari, Sahih, “Anbiya’,” 54, “Musaqat,” 9; Muslim, Sahih, “Salam,” 153; Ibn
  12. Hanbal, Musnad, 2:507.
  13. Abu Dawud, Sunan, “Adab,” 164, “Jihad,” 112; Ibn Hanbal, Musnad, 1:404.
  14. Nasa’i, Sunan, “Hajj,” 114; I, Hanbal, Musnad, 1:385.
  15. Hakim, Mustadrak, 4:231, 233.
  16. Bukhari, Sahih, “Iman,” 22.