Instituţionalizarea dialogului musulman-creştin: Nostra Aetate şi viziunea lui Fethullah Gülen's Vision

În vremurile agitate ce au dus la căderea Imperiului Otoman şi la perioada de vârf a colonizării europene, unul dintre cei mai influenţi gânditori musulmani ai secolului 20, Said Nursi, a făcut apel la dialog şi cooperare între creştini şi musulmani cu 54 de ani înainte de Nostra Aetate. În ciuda tendinţelor autoritare ale timpului, Nursi a ştiut că omenirea va face un nou apel la reconciliere, înţelegere şi cooperare, iar acest lucru va aduce roade prin dialog. Nursi a fost restricţionat să găsească oportunităţile potrivite pentru a aplica teoria sa la scară largă, cauza principală fiind circumstanţele politice şi culturale care dominau în vremea sa, ca şi o viaţă de arest la domiciliu în exil. Ochii săi s-au îndreptat spre generaţiile viitoare pentru a împlini această chemare. Fethullah Gülen, unul dintre cei mai influenţi discipoli ai lui Nursi şi liderul unei mişcări spirituale şi educaţionale de nivel mondial, a adoptat şi aplicat filosofia lui Nursi în ciuda criticilor aspre venite din ambele extreme ale spectrului religios. Contrar postulatului lui Samuel Huntington ce prevedea o încleştare a civilizaţiilor, Gülen a apărat ideea unei cooperări a civilizaţiilor care a atras interesul politic şi academic. El i-a încurajat pe oameni să se angajeze în dialog şi să stabilească centre de dialog pentru a împlini acest imperativ mondial. Acest articol va examina Nostra Aetate şi viziunile lui Gülen cu privire la un avansat stadiu al dialogului: instituţionalizarea şi acceptarea culturală.

Într-un moment când jumătate din ţările Imperiului Otoman erau ocupate de Rusia, Italia, Anglia şi Franţa, Said Nursi propunea dialogul şi colaborarea între musulmani şi creştini în faţa unei adunări de peste 10.000 de musulmani, printre care erau 100 de savanţi celebri, în Moscheea Umayyad din Damasc¹. Tăria propunerii lui Nursi vine din previziunea sa când alţi gânditori musulmani erau în defensivă împotriva forţelor coloniale invadatoare. Nursi a susţinut această abordare chiar şi după ce Imperiul Otoman se prăbuşise ca urmare a unui conflict turbulent între Imperiu şi Europa.

Nursi credea cu fermitate că izvorul agresiunii internaţionale este filosofia materialistă. Problema nu era Est contra Vest sau creştini contra musulmani, ci filosofia pe care el o considera ca fiind „răul civilizaţiei”. Pentru Nursi, există două tipuri de Europă: „prima urmează ştiinţele ce deservesc dreptatea şi activităţile benefice pentru viaţa societăţii datorită inspiraţiei pe care a primit-o de la adevărata creştinătate.” Cel de-al doilea este care „a târât omenirea spre viciu şi direcţii greşite”.² Această filosofie îi împinge pe oameni spre lăcomie, care cauzează mai apoi conflicte majore de la nivelul individual până la cel mondial.

Acesta a fost raţionamentul din spatele apelului său la unitate şi colaborare între discipolii celor două mari credinţe, în speţă musulmanii şi creştinii. Amândouă au duşmani comuni cum ar fi problemele sărăciei, ignoranţei şi duşmăniei. „Credincioşii ar trebui să se unească acum, nu doar cu fraţii lor de credinţă musulmani, ci cu creştinii cu adevărat religioşi şi evlavioşi, ignorând chestiunile de dispută şi necertându-se cu privire la acestea, întrucât atacă necredinţa absolută.”³ Nursi a trecut prin închisoare, exil politic şi arest la domiciliu în cea de-a doua parte a vieţii sale, ceea ce l-a împiedicat să îşi pună viziunea în practică.

La mai bine de o jumătate de secol de la propunerea lui Nursi, Conciliul Vatican II a declarat Nostra Aetate, „Relaţia Bisericii cu religiile non-creştine” în 1965. Declaraţia a avut iniţial ca scop să abordeze iudaismul de pe poziţia teologiei catolice. Dar până când episcopii arabi catolici, maroniţi şi copţi nu au protestat că o afirmaţie ce ignora musulmanii nu era politic viabil, musulmanii nu au fost incluşi în declaraţie.⁴ Nostra Aetate este un document de mare semnificaţie ce îi îndeamnă pe romano-catolici ca şi pe bisericile protestate să se deschidă, să îşi reconsidere atitudinea cu privire la alte religii şi să gândească că toate fiinţele umane nu sunt decât „o singură comunitate”.⁵

Nostra Aetate a fost considerată punctul de turnură cel mai important în istoria relaţiilor catolico-musulmane.⁶ După cum afirma Papa Benedict XVI in 2005, Nostra Aetate este magna carta Bisericii Catolice cu privire la relaţiile musulmano-creştine.⁷ Din 1967, papii i-au felicitat pe musulmani cu ocazia Eid al-Fitr (Ramazan Bayramı) după luna Ramazanului. În 1974 Vaticanul, a desemnat Comisia pentru relaţii religioase cu musulmanii (CRRM). In 1976, Vaticanul a coorganizat congresul creştino-islamic la Tripoli împreună cu Societatea Mondială a Apelului la Islam (WICS). In 1990, Vaticanul a fondat Fundaţia Nostra Aetate . In 1994, Conciliul Pontifical pentru Dialog interreligios (PCID) a condus o conferinţă cu Liga Mondială musulmană, Organizaţia Conferinţei islamice şi Congresul Mondial musulman la Cairo. In 1995, Comitetul de Legătură musulmano-creştin s-a întâlnit cu patru organizaţii musulmane de talie internaţională. Comitetul Permanent pentru Dialog a organizat o comisie reunită cu Comitetul Religiilor monoteiste al universităţii Al-Azhar în 1998, ce a semnat un acord la Roma.

În 2001, papa anterior, Ioan Paul II, a vizitat Moscheea Umayyad, fiind primul papă care a vizitat o moschee, la 1.363 de ani după ce califul ‘Umar ibn Khattab a vizitat Biserica Sfâtului Mormânt din Ierusalim. 2007 a fost anul când 138 de savanţi şi lideri musulmani au semnat o scrisoare deschisă numită Cuvânt obişnuit între noi şi tine adresată Papei Benedict XVI ca răspuns la remarcile Papei din prelegerea ce a avut loc la Universitatea din Regensburg. În 2008, PCID şi Centrul pentru Dialog Inter-religios al Organizaţiei pentru cultura şi relaţiile islamice Culturii Islamice au făcut o declaraţie comună în Iran. În februarie, anul trecut, Vaticanul şi Comitetul Reunit pe probleme de dialog al Universităţii Al-Azhar au semnat o declaraţie ce promovează o cultură a păcii. În arhidiocezele catolice din multe ţări există un comitet dedicat relaţiilor dintre credinţe. Acestea sunt roadele declaraţiei Nostra Aetate.

Abordarea lui Gülen

Atât Said Nursi cât şi Fethullah Gülen erau conştienţi că teologia dialogului dintre creştini şi musulmani precede cu secole declaraţia. „Dialogul între cele două comunităţi, se întoarce de fapt, la începuturile islamului, şi însuşi Coranul îi invită pe creştini la dialog cu cuvinte frumoase pentru a-l adora pe unicul Dumnezeu (Coran 3:64) şi îi invită pe musulmani să discute cu creştinii în mod politicos.”⁸ În orice caz, acest lucru, împreună cu dialogurile iniţiate de musulmani în trecut şi în prezent, nu au fost la fel de cunoscute de public cum este Nostra Aetate datorită lipsei de ierarhie religioasă în islam. Prin urmare, liderii musulmani încearcă să „ofere declaraţii pline de autoritate în scrisori de recomandare savante şi dogmatice.”⁹

Gânditorul, liderul musulman şi lider spiritual al unei mişcări mondiale, Fethullah Gülen, a studiat abordarea lui Nursi faţă de alte religii, în special faţă de creştinism şi a aplicat filosofia lui Nursi pe lângă Nostra Aetate. În 1986, Gülen le-a cerut discipolilor săi să se angajeze în dialog cu oameni din diverse pături sociale turceşti, de la cei de stânga până la cei de dreapta, oameni de lume, cu agnostici sau atei. I-a îndemnat pe discipolii săi să înfiinţeze Fundaţia Ziariştilor şi a Scriitorilor in 1994 şi alte centre de dialog ce au acest scop¹⁰, devenind prin aceasta primul lider ce susţine dialogul instituţionalizat în contextul turcesc.

Gülen a fost supranumit „una dintre vocile cele mai convingătoare şi mai influente din comunitatea musulmană” ce invită la dialog.¹¹ Gülen consideră cooperarea dintre credinţe ca fiind „obligatorie pentru ca musulmanii să sprijine pacea”¹² bazându-se pe surse islamice primare pentru a afirma acest lucru.¹³ Enes Ergene, un elev al cercului de studiu al lui Gülen, scrie că Gülen nu se bazează doar pe surse teologice. „Aceste două concepte, toleranţa şi dialogul, dezvoltate la nivel mic într-o primă fază, au dat naştere la căutarea culturii reconcilierii la scară mondială. Gülen îşi întăreşte căutarea cu fundamente religioase, legale şi filosofice”.¹⁴ În viziunea sa, omul se înrudeşte cu totul din cosmos, prin urmare, a se angaja în dialog cu fiinţele cu care se înrudeşte face parte din natura umană.

Gülen s-a întâlnit cu Rabinul şi Patriarhul armean Mesrob Mutafyan, Rabinul Şef Sefardit al Ierusalimului, Eliyahu Bakshi-Doron, Patriarhul creştin ortodox Bartholomeos in Istanbul in 1996 şi cu reprezentantul Vaticanului, Monseniorul George Marowich, care mai târziu a pregătit întâlnirea lui Gülen cu Papa Ioan Paul II la Vatican în 1998. În timpul întâlnirii sale cu Papa, Gülen a propus înfiinţarea unei şcoli comune a Divinităţii, cu sediul la Urfa, Turcia, locul de naştere al lui Abraham, pentru a dezminţi ideea unei „ciocniri între civilizaţii”.¹⁵ Dacă în ziua de azi asemenea întâlniri ar fi văzute cu ochi buni, în anii ʾ90 aceasta era aproape tabu în contextul politic şi religios al Turciei. Ambele întâlniri au fost criticate cu asprime de către ultra-secularişti şi de islamişti. Un grup de tineri islamişti i-au spus că nu ar fi trebuit să se umilească în aşa măsură încât să se ducă la Vatican să se întâlnească cu Papa. Însă Gülen, a răspuns la această analiză de amănunt replicând că umilinţa este un atribut al musulmanilor.¹⁶

În 1999, Gülen a mers în Statele Unite pentru tratamente medicale şi a rămas acolo datorită condiţiilor politice din Turcia. Discipolii săi din Statele Unite erau activi punând în practică viziunea sa, în special după evenimentele de pe 9 septembrie. La îndemnul său, peste 50 de centre pentru dialog au fost înfiinţate în America de Nord de către cei care îl urmează şi îl sprijină. Cu toate că nu au fost numărate în mod oficial, este posibil ca ele să fie peste sută în cele două Americi, Europa şi Australia. Alte organizaţii sau grupuri musulmane au depus eforturi în ceea ce priveşte relaţiile dintre credinţe, însă cei care îl urmează şi îl sprijină pe Gülen au înfiinţat chiar centre de dialog şi au dedicat mai mult timp, fonduri şi eforturi în acest sector.

Unul dintre motivele succesului Mişcării Gülen din ţările occidentale este natura universală a viziunii lui Gülen, abordarea sa nonviolentă şi tolerantă în timpuri de frică din cauza extremismului religios. Examinând personal activităţile unora din aceste centre pe internet, aceste centre de dialog nu poarta discuţii numai pe teme religioase. Pe lângă activităţile de dialog obişnuite cum ar fi cine, seminarii şi conferinţe, aceste centre organizează proiecte comune cum ar fi ieşiri la masă, proiecte de introducere a educaţiei între credinţe în programa şcolară ca şi excursii reunite la sanctuare sfinte din Istanbul, Ierusalim, Roma şi Londra. Au pătruns în sectorul academic şi au publicat articole, reviste şi cărţi scrise în colaborare. Prin intermediul programelor de schimb de experienţă dintre elevi de liceu şi studenţi, aceste centre au ajuns la tineret pentru a-şi atinge scopul de acceptare culturală şi de dialog.

Cu timpul, activităţile Mişcării au câştigat din ce în ce mai multă atenţie datorită publicităţii în general şi a relaţiilor cu publicul. A tras atenţia lumii academice, care a început încetul cu încetul să studieze proiectele şi rezultatele acestei mişcări internaţionale. După câţiva ani de studiu, discipolii şi admiratorii lui Gülen, atât musulmani cât şi non-musulmani au înfiinţat instituţii terţiare dedicate studiului şi cercetării relaţiilor dintre credinţe, credinţă şi spiritualitate. Printre acestea se numără Catedra Nursi pentru studii islamice de la Universitatea John Carroll din Ohio, Catedra Fethullah Gülen Chair pentru studiul Islamului şi Relaţii Musulmano-catolice la Universitatea Catolică din Australia, Melbourne, Catedra Fethullah Gülen la Universitatea Islamica Syarif Hidayetullah, Indonezia ca şi Institutul Gülen la Universitatea din Houston.

Instituţionalizarea dialogului

În lucrarea sa, Dialogul creştino-musulman în secolul XX, Ataullah Siddiqui analizează definiţiile şi metodele celebrilor savanţi musulmani pe problema dialogului dintre credinţe. Dialogul este înţeles ca un contact şi comunicare cu alte credinţe, împărtăşind gânduri, făcând schimb de viziuni, atingerea înţelegerii şi a respectului reciproc prin concentrarea pe lucrurile comune.¹⁷

În orice caz, Nursi şi Gülen nu se limitează la această înţelegere a dialogului. Dialogul dintre credinţe trebuie instituţionalizat, iar colaborarea trebuie să aibă loc prin intermediul proiectelor comune pentru ca dialogul să fie eficient şi în atmosfera de scepticism. Programele de dialog iau naştere la nivel local sub formă de proiecte mici din partea altor organizaţii musulmane, însă se impun programele la scară largă şi proiectele ce atrag atenţia.¹⁸

Din acest motiv Gülen a propus o şcoală a divinităţii comună, schimburi de experienţă între elevii şcolilor divinităţii şi excursii comune la locuri sfinte, atunci când s-a întâlnit cu Papa. Vaticanul nu a dat un răspuns, posibil din cauza condiţiilor politice din Turcia. Dacă acest proiect ar fi fost pus în practică, ar fi fost o instituţie originală, prima de acest gen, servind drept model în lume.

Tăcerea Vaticanului nu l-a descurajat pe Gülen întrucât el îşi propusese mai mult decât un dialog Turcia-Vatican. Când Samuel Huntington a scris articolul despre O ciocnire a civilizaţiilor, Gülen a avansat ideile sale despre cooperarea dintre civilizaţii. Gülen promovează un dialog între civilizaţii¹⁹, care depăşeşte credinţa. Acest lucru face o semnificativă diferenţă în înţelegerea lui Gülen a activităţilor de dialog din ziua de azi. El nu bazează dialogul în întregime pe credinţă, ci pe muhabbet, iubire. Filosofia socială a lui Gülen se învârte în jurul ideii de a servi umanitatea şi că instituţiile ar trebui să deservească acest scop. Instituţiile care sunt formate de un sigur grup nu pot să cuprindă totul, însă cele formate de o coaliţie de grupuri cum ar fi grupurile dintre credinţe, vor servi o populaţie mai numeroasă.

Analiză şi critică

Nostra Aetate a fost primul pas în promovarea culturii dialogului. În ciuda menţiunii valorilor împărtăşite între cele două credinţe şi a îndemnului de a promova dreptatea socială şi bunăstarea morală nu există termeni specifici în ceea ce priveşte colaborarea şi instituţionalizarea. Majoritatea declaraţiilor comune şi a comitetelor cu musulmani după Nostra Aetate nu au putut să implementeze colaborarea dintre credinţe în dialogul instituţionalizat cu alte grupuri musulmane, cu excepţia Mişcării Gülen. Oricum, a fost făcută mai sus menţiunea că toate dialogurile musulmano-creştine au reuşit până în prezent recunoaşterea rădăcinilor abrahamice a credinţei celor două comunităţi.²⁰

Nu toţi musulmanii şi creştinii au acceptat declaraţia. În 1970, creştinii evanghelici s-au adunat la Frankfurt, Germania şi au semnat o declaraţie intitulată Declaraţia de la Frankfurt, subliniind misiunea lui Hristos şi au criticat cu asprime dialogul organizat ca fiind „trădare a universalităţii lui Hristos”.²¹ Atât în declaraţia Dialog şi misiune emisă de Secretariatul pentru Non-creştini al Vaticanului din 1984 cât şi în Dialog şi proclamare din 1991, dialogul este plasat în cadrul misiunii bisericii, de a construi împărăţia lui Dumnezeu²², dând naştere, prin aceasta, la înţelegere din partea musulmanilor.

Analizând liderii şi gânditorii celebri ai secolului XX, vedem că Said Nursi şi Fethullah Gülen, unii dintre cei mai cunoscuţi lideri, au pus dialogul sincer dintre credinţe şi colaborarea în prim plan cu condiţia de a lăsa la o parte polemicile şi de a se concentra pe punctele comune.²³ Totuşi, trebuie să recunoaştem că gânditorii musulmani au scos la iveală subiecte ce au stârnit polemici, cerând ca acestea să fie rezolvate înainte de a începe un dialog autentic. În răspunsul său la scrisoarea Papei Paul VI cu privire la Ziua Păcii, Abu ‘Ala Mawdudi (1903-1979), fondatorul partidului de reînviorare islamică din Pakistan, Jamaat al-Islami, i-a cerut Papei să îşi folosească toată influenţa pentru a îndepărta ceea ce otrăveşte relaţiile dintre cele două grupuri de credinţe diferite, cum ar fi atacurile asupra Profetului Muhammad sau asupra Coranului, făcute de către savanţii creştini. Când Conciliul Vatican II discuta ideea de a uita tulburările ce au intervenit de-a lungul timpului între creştini şi musulmani, profesorul universitar şi liderul musulman de origine franceza-indiană, Muhammad Hamidullah, din Franţa, a răspuns cu o scrisoare Papei cerând ca Vaticanul să dezaprobe în mod oficial rezoluţiile nedrepte şi anti-islamice din trecut ale Conciliilor şi ale Sinoadelor. Un punct de vedere al gânditorilor musulmani este acela că a uita trecutul este „o cale de a ne dezarma cu propriile mâini.”²⁴

Alţi gânditori importanţi, cum ar fi Isma'il Raji al-Faruqi (1921-1986), Mahmoud Ayoub, Hasan Askari, Khurshid Ahmad, Mohammed Talbi şi Seyyed Hossein Nasr, au pus alte condiţii înaintea dialogului. A existat scepticism cu privire la dialog, o teamă că acesta ar fi folosit ca un instrument misionar şi de împlinire a programărilor politice. Khurshid Ahmad susţinea că Apusul nu a văzut islamul ca pe o religie sau civilizaţie, ci „pur şi simplu ca pe o putere politică rivală”, făcând astfel ca dialogul să fie lipsit de echilibru. De vină era de fapt neîncrederea generală a musulmanilor datorită reputaţiei negative a misionarilor în ţările musulmane şi a standardelor duble din Apus. De exemplu, Ahmad subliniază cum că Apusul acceptă totul, „începând de la bikini până la rochia de seară” ca fiind nişte lucruri fireşti , însă vede hijab-ul (eşarfa cu care se acopere capul) ca un lucru nefiresc şi chiar o ameninţare la adresa culturii locale. În 2005, rectorul Universităţii Al-Azhar, instituţia religioasă de cel mai mare nivel în islamul sunnit, a cerut Vaticanului să se scuze pentru cruciade.²⁶

Este remarcabil şi un act de curaj din partea lui Nursi şi a lui Gülen să ceară în mod public un dialog de tip necondiţionat. Dacă dialogul se face prin intermediul instituţiilor, este posibil ca acesta să reducă neîncrederea şi critica.

Înfiinţarea mai multor centre de dialog cultural şi de dialog între credinţe, ca şi instituţii academice au dat naştere la scepticism şi au fost primite cu critici atât in Turcia cât şi în străinătate. Unii dintre opozanţi acuză Mişcarea Gülen că ascunde o agendă politică pentru a schimba Turcia în republică laică, în timp ce alţii privesc mişcarea ca pe un proiect american de a folosi islamul moderat pentru a controla lumea musulmană. Aceşti opozanţi fac parte din toate categoriile: de la ultra-naţionalişti, islamişti politici radicali şi ideologi de stânga din Turcia ca şi unii neoconservatori din S.U.A. Dimpotrivă, Vaticanul primeşte critici în special din partea grupărilor evanghelice.

Gülen şi discipolii săi au fost şi ei acuzaţi că sunt „reprezentanţi nepotriviţi” ai islamului şi că ar fi „furnizori” pentru evrei şi creştini.²⁷ Mehmet Sevket Eygi, ziarist sindical al Gazetei Milli al Partidului Bunăstării ce aparţinea fostului prim ministru Necmettin Erbakan, i-a luat lui Gülen şi discipolilor săi un interviu despre activităţile lor de dialog şi despre reprezentarea musulmanilor. El nu aproba aceste activităţi întrucât deschidea porţile misionarilor şi a mers până acolo încât să categorisească dialogul dintre credinţe ca fiind ne-islamic şi înafara legii bazându-şi afirmaţiile pe texte religioase. În ciuda unor asemenea acuzaţii, continuarea dialogului lui Gülen este admirabilă.

Problema importantă pe care o ridică aceste critici este una ce nu atrage îndeajuns de multă atenţie: aceea că nu există nimeni sau vreo instituţie care să reprezinte musulmanii din întreaga lume, la fel cum nu există niciun acord despre cine ar trebui să reprezinte aderenţii la această credinţă.²⁸ Dialogul dintre credinţe din partea musulmanilor este purtat de către savanţi numiţi de guvern care sunt limitaţi în abordarea lor, fiind lideri de grupări spirituale, grupuri mici sau indivizi.²⁹ Acest lucru pune piedici creştinilor, care îi lasă să se implice în dialog cu diverse naţiuni musulmane, instituţii, grupuri şi lideri spirituali. Acest lucru atrage critici din partea musulmanilor care au impresia că lumea creştină nu se implică în activităţi cu organizaţia sau persoana potrivită. Pentru a depăşi această verigă lipsă a reprezentării, musulmanii şi creştinii trebuie să fondeze instituţii comune şi organizaţii de bunăstare.

In 1993, Papa Ioan Paul II la Roma a făcut apel la pace în Bosnia Herţegovina şi a invitat la o zi specială de rugăciune la Assisi. Un număr de 42 de delegaţi, inclusiv musulmani din Bosnia au participat la serviciul de rugăciune organizat pentru participanţi creştini, evrei şi musulmani.³⁰ Este posibil ca acest serviciu de rugăciune ca şi altele asemănătoare să fi inspirat cooperarea din 1996 când un grup de persoane religioase catolice şi musulmane s-au întâlnit pentru a discuta cum puteau să sprijine construirea unui nou sistem de canalizare ce avea să deservească atât comunitatea musulmană din Fojnica cât şi comunitatea croată din Kiseljak, două oraşe ce au trecut prin violenţe de mari proporţii în timpul luptelor dintre croaţi şi musulmani în perioada 1993-1994. În orice caz, datorită lipsei personalului local şi a expertizei de supraveghere a voluntarilor, acest proiect nu a fost niciodată pus în practică , în ciuda interesului real şi al eforturilor preoţilor locali.³¹

Concluzie

Suntem martori cum un celebru lider musulman, în speţă Gülen, subliniază că dialogul este o „obligaţie”, care susţine că dialogul este datoria musulmanilor în străduinţa de a face lumea un loc mai plin de pace.³² Gülen consideră că dialogul este printre datoriile musulmanilor pe pământ de a transforma lumea într-un loc mai plin de pace şi mai sigur.

Atât declaraţia Nostra Aetate cât şi viziunea lui Gülen au determinat persoanele religioase să se deschidă unii faţă de alţii. Şi totuşi, numai când teoriile şi ideile sunt aplicate capătă credibilitate şi aduc beneficii. Dialogul dintre credinţe se confruntă cu limitările lipsei de încredere şi scepticism, în special printre preoţii cu viziuni radicale, datorită relaţiilor istorice dintre Orient şi Occident, lipsă de credibilitate şi rezultate, ca şi instabilitate politică între cele două părţi.

Nostra Aetate a fost un pas lăudabil. Totuşi, a fost declarată acum 43 de ani. Vaticanul şi organizaţiile musulmane trebuie să facă progrese în a îndepărta percepţia că dialogul dintre credinţe ar fi o modă a secolului XXI³³ şi o „frăţie de club”.³⁴ Pentru ca iniţiativele Vaticanului sau cele creştine să fie încununate cu succes, liderii musulmani şi participanţii la dialog trebuie să lase în urmă ranchiunele din trecut atunci când se implică în dialog, chiar dacă nu doresc să uite trecutul. Atât creştinii cât şi musulmanii sunt parteneri egali şi nu oponenţi, în cadrul dialogului. Pe lângă acest fapt, trebuie rezolvată problema reprezentării musulmanilor, posibil formând un conciliu pluralist în care membrii sunt aleşi în mod democrat şi reprezintă fiecare naţiune din umma. În timp ce acest lucru nu poate fi aplicat în condiţiile prezente de natură politică, sociale şi religioase din lumea musulmană, este o posibilitate fezabilă ce ar putea fi acceptată din punct de vedere politic şi cultural.

Pentru a elimina suspiciunile unor programe ascunse, liderii de ambele părţi trebuie să apeleze la raţionarea teologică pentru a reduce conceptul de „misiune a dialogului” şi de „dialog da'wa” – folosirea dialogului pentru prozelitismul sub acoperire. În timp ce este cu neputinţă să fie înlăturate în totalitate intenţiile ascunse, fie ele de natură politică, culturală sau religioasă, este necesar ca acestea să fie minimalizate şi să se continue dialogul concentrându-se pe terenul comun. Pentru musulmani angajarea în dialog trezeşte speranţa şi în acelaşi timp stârneşte frica.³⁵ Pentru a înţelege rădăcinile acestei probleme trebuie un studiu mai aprofundat.

Dialogul orientat spre instituţii acordă aderenţilor de diferite credinţe posibilitatea de a vedea lumea şi pe ceilalţi prin diferite ferestre. Acesta este unul din scopurile şi menirea dialogului: de a crea o bază comună pentru a combate filosofia materialistă şi laicismul agresiv şi de a colabora pentru bunăstarea socială şi proiecte de dreptate. Cu cât este mai implementată dincolo de declaraţii şi discuţii cu atât este mai acceptată din punct de vedere cultural. Această mişcare spre dialogul instituţionalizat va câştiga încredere în momentul în care proiectele comune vor produce rezultate vizibile şi măsurabile ce trec de graniţele dorinţei obişnuite de a fi pace. Scopul dialogului dintre credinţe şi colaborarea dintre diversele popoare este de a explora noi dinamici din care va beneficia întreaga umanitate.

1. Said Nursi, Hutbe-i Şâmiye (Predica din Damasc), tradusă din limba turcă de Şükran Vahide (1996), Editura Sözler, Istanbul p.18

2. Said Nursi, Lemalar (Sclipiri), tradusă din limba turcă de Sukran Vahide, Istanbul, (1996) p.161

3. Said Nursi, Lem'alar (Sclipiri), tradusă din limba turcă de Sukran Vahide, Editura Sozler, Istanbul, 1996, p 204

4. Kail Ellis, O.S.A, "Vatican II şi Islamul contemporan, " Noua lume catolică, vol.23, nr.1386 (Nov/Dec. 1988), pp.269ff. şi Edward Idris Cardinal Cassidy, Ecumenismul şi dialogul interreligios: Unitatis Redintegratio, Nostra Aetate, Editura Paulist, New York, 2005, p.127

5. Ataullah Siddiqui, Dialogul dintre creştini şi musulmani în secolul XX, Editura Macmillan , Londra, 1997, p.34.

6. Scott C. Alexander, "Ne întoarcem în trecutul îndepărtat: istoria relaţiilor dintre musulmani şi catolici este una atât de confruntări cât şi de dialog" U.S. Catholic, Februarie 2007.

7. John Borelli, "Dialogul Interreligios ca practică spirituală", proceduri de conferinţă internaţională la Universitatea din Georgetown, Islamul în Era Provocărilor globale: perspective alternative ale conferinţei organizate de mişcarea lui Gülen

8. Khaled Akasheh, „Nostra Aetate: 40 de ani mai târziu”, L'Osservatore Romano (ediţie săptămânală în limba engleză), 28 iunie 2006, p. 8.

9. Turan Kayaoglu, Predicatori ai dialogului: Relaţii internaţionale şi teologia dintre credinţe, proceduri de conferinţă internaţională , lumea musulmană în tranziţie: Contribuţii ale Mişcării lui Gülen, Editura Universităţii metropolitane din Leeds, 2007, p.521.

10. Numai în S.U.A. există peste 50 de centre de dialog între credinţe a căror înfiinţare a fost inspirată de către Gülen. Thomas Michel, SJ, "Lupta împotriva sărăciei cu Kimse Yok Mu?" proceduri de conferinţă internaţională la Universitatea din Georgetown, Islamul în Era Provocărilor globale: perspective alternative ale conferinţei organizate de mişcarea lui Gülen,

11. Thomas Michel, SJ, "Doi campioni în cursa pentru pace: Ioan Paul II şi Fethullah Gülen" (http://en.fgulen.com/content/view/1944/13/)

12. Zeki Saritoprak, "Abordare islamică în favoare păcii şi a non-violenţei: o experienţă turcă ," Lumea musulmană, V.95 iulie 2005, p.423.

13. Ismail Albayrak, "Juxtapunerea dintre Islam şi violenţă" in Hunt şi Aslandogan, op cit., 127; cf.M. Hakan Yavuz, "Mişcarea Gülen: puritanii turci" in Yavuz şi Esposito, op.cit., p.19-47.

14. Enes Ergene,Mişcarea Gülen, Dialog şi toleranţă, 5 Aug 2008, http://www.fethullahgulen.org/about-fethullah-gulen/an-analysis-of-the-gulen-movement/3022-the-gulen-movement-dialogue-and-tolerance.html, accesată pe 20 mai, 2009.

15. Loye Ashton & Tamer Balci, O analiză de context a suporterilor şi a criticilor Mişcării lui Gülen/Hizmet, proceduri pentru conferinţe internaţionale la Universitatea din Georgetown, Islamul în Era Provocărilor globale: perspective alternative ale conferinţei organizate de Mişcarea lui Gülen , p.84.

16. Zeki Saritoprak & Sidney Griffith, Fethullah Gülen şi „Oamenii Cărţii” : o voce din Turcia în favoarea dialogului dintre credinţe. Lumea musulmană: iulie 2005. Vol. 95, ediţia 3; pg. 329-341.

17. Ataullah Siddiqui, Dialog creştin-musulman în secolul XX, Editura Macmillan , Londra, 1997, p.163-169

18. Mahmoud Ayoub, Dialog creştin-musulman: scopuri şi obstacole. Lumea musulmană. Hartford: iulie 2004. Vol. 94, ediţia. 3; pg. 313-320.

19. Zeki Saritoprak & Sidney Griffith, Fethullah Gülen şi „Oamenii Cărţii” : o voce din Turcia în favoarea dialogului dintre credinţe. Lumea musulmană: iulie 2005. Vol. 95, ediţia 3; pg. 329-341.

20. Liyakatali Takim. De la conversie la conversaţie: dialog între credinţe în America de după 9-11 America, Lumea musulmană . Hartford: iulie 2004. Vol. 94, ediţia. 3; pg. 343-357

21. Yvonne Haddad & Wadi Haddad, Întâlniri creştin-musulmane, Editura Universităţii din Florida, 1995, p.xiii.

22. Edward Idris Cardinal Cassidy, Ecumenismul şi dialogul inter-religios: Unitatis Redintegratio, Nostra Aetate, Editura Paulist, New York, 2005, p.148-150.

23. Fethullah Gülen (2002) Eseuri, Perspective, Opinii. Rutherford, NJ: Editura Lumina, p.34.

24. Ataullah Siddiqui, Dialog creştin-musulman în secolul XX, Editura Macmillan, Londra, 1997, p.55.

25. Isma'il R. al-Faruqi, "Baze comune între cele două religii cu privire la convingeri şi puncte de acord în sferele vieţii ", Seminar de dialog între creştini şi musulmani (1976). Tripoli: Biroul poporului pentru relaţii cu străinătatea, Popoare socialiste Jamhariya, arabă libiană 1981, p.243 după cum este citată în Ataullah Siddiqui, Dialog creştin-musulman în secolul XX, Editura Macmillan , Londra, 1997, p.130

26. Robert Spencer, „ Îşi cere Vaticanul scuze pentru cruciade?” www.frontpagemagazine.com,  22 martie, 2005

27. Aceasta a fost cu ajutorul a doi oponenţi, Haydar Bas, profesor universitar turc, liderul unei mici comunităţi religioase şi politician asociat cu Partidul Turciei Independente (BTP), şi Sevki Yilmaz, fost reprezentant parlamentar al Partidului Bunăstării din care face parte primul ministru Erbakan. In Loye Ashton & Tamer Balci, O analiză de context a suporterilor şi a criticilor mişcării lui Gülen/Hizmet, proceduri de conferinţă internaţionale, Universitatea din Georgetown, Islamul în Epoca Provocărilor Globale : perspective alternative ale Conferinţei mişcării lui Gülen, p.105.

28. Yvonne Haddad & Wadi Haddad, Întâlniri musulmano-creştine, Editura Universităţii din Florida, 1995, p.xv

29. Ataullah Siddiqui, Dialogul dintre creştini şi musulmani în secolul XX, Editura Macmillan, Londra, 1997, p.52

30. Edward Idris Cardinal Cassidy, Ecumenismul şi dialogul interreligios: Unitatis Redintegratio, Nostra Aetate, Editura Paulist, New York, 2005, p.142.

31. David Steele, Contribuţii ale dialogului dintre credinţe la instaurarea păcii în fosta Iugoslavia, Ed. David R. Smock, Editura Institutului Păcii din SUA, Washington DC, 2002, p.85.

32. Zeki Saritoprak & Sidney Griffith, Fethullah Gülen şi „Oamenii Cărţii”: O voce din Turcia pentru dialogul dintre credinţe , Lumea musulmană , Hartford: Julie 2005. Vol. 95, ediţia 3; pg. 329-341.

33. John Borelli, Dialogul inter religios ca practică spirituală, proceduri de conferinţă internaţională la Universitatea din Georgetown, Islamul în Era Provocărilor globale: perspective alternative ale conferinţei organizate de Mişcarea Gülen, p.147.

34. Thomas Michel, SJ, Spre un dialog al eliberării cu musulmanii, http://www.sjweb.info/dialogo/index.cfm, accesat pe 20 mai, 2009.

35. Yvonne Haddad & Wadi Haddad, Întâlniri musulmano-creştine, Editura Universităţii din Florida , 1995, p.xiv.

„De la dialog la colaborare: viziunea lui Fethullah Gülen şi relaţiile musulmano-creştine” Conference Web Site